Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Aprilie 2010

 
 

 

pagina păstorului

Aprilie 2010

 

4 aprilie

 

            Duminica Paştelor este ziua Învierii, ziua victoriei, ziua speranţei. Dramatismul zilelor de joi şi vineri din Săptămâna Mare este acoperit de gloria şi măreţia zilei de duminică. Hristos Domnul a zdrobit păcatul prin moarte în ziua de vineri, însă a zdrobit moartea prin înviere în ziua de duminică. În ziua de vineri ne-a dăruit iertarea de păcat, în ziua de duminică ne-a dăruit biruinţă asupra păcatului şi morţii. Apostolii, ascunşi şi dezamăgiţi în zilele dintre moartea Mântuitorului şi învierea Sa, devin bucuroşi şi plini de speranţă după duminica Învierii, deoarece L-au văzut de mai multe ori pe Domnul cel înviat înainte de înălţarea Sa la cer:

1. L-a văzut Maria Magdalina în grădina mormântului (Ioan 20:11-18).

2. L-au văzut două dintre femeile evlavioase (Matei 28:9-10).

3. L-a văzut apostolul Petru (Luca 24:34).

4. L-au văzut doi dintre ucenici pe drumul Emausului (Luca 24:13-35).

5. L-au văzut ucenicii ascunşi de iudei în Ierusalim (Ioan 20:19:23).

6. L-au văzut apostolii şi Toma după opt zile de la înviere (Ioan 20:26-29).

7. L-au văzut şapte dintre apostoli pe malul Tiberiadei (Ioan 21:1-14).

8. L-au văzut cei 11 ucenici pe un munte din Galilea (Matei 28:16-20).

9. L-au văzut toţi apostolii şi ucenicii în ziua înălţării (Luca 24:44-53).

            Aceste dovezi repetate ale arătării Sale au schimbat viaţa şi convingerile lor, încât au devenit cei mai puternici proclamatori ai învierii Domnului. Moartea lui Hristos de vineri a fost posibilă, dar i-a speriat pe ucenici şi pe prieteni, însă învierea Sa de duminică, deşi a fost imposibilă, i-a speriat pe preoţi şi pe duşmani. Încercând să ascundă realitatea învierii Mântuitorului, duşmanii Săi au folosit metoda primitivă şi ieftină de a o nega:

1. Teoria leşinului - Isus a leşinat din cauza deshidratării şi a suferinţei fizice extreme, dar răcoarea şi umezeala mormântului l-au trezit la viaţă.

2. Teoria furtului - ucenicii au furat trupul neînsufleţit al Mântuitorului, înscenând învierea din morţi.

3. Teoria autosugestiei - ucenicii au avut halucinaţii, în timpul cărora au văzut şi au auzit ceea ce-şi doreau să vadă şi să audă.

4. Teoria animalelor sălbatice carnivore care au reuşit să pătrundă în mormânt şi să mănânce trupul neînsufleţit al Nazarineanului.

5. Teoria neindentificării - ucenicii, fiind ascunşi de frica iudeilor în timpul execuţiei Mântuitorului, nu au ştiut care este mormântul cu trupul Său şi, găsind la întâmplare un mormânt gol, au crezut că este al lui Hristos.

6. Teoria învierii spirituale - Isus a înviat spiritual, dar nu fizic.

            Dacă învierea Mântuitorului nu ar fi fost reală, ucenicii, care au făcut din înviere mesajul central al predicării lor, nu ar fi avut nici un motiv să-şi trăiască restul vieţii în minciună, după ce aşteptările lor fuseseră înşelate de Isus. Dimpotrivă, viaţa lor a căpătat sens, slujirea lor a cucerit întreg pământul, Dumnezeu i-a folosit pentru vindecări miraculoase şi chiar învieri din morţi şi prin ei Creatorul a revelat scrierea Noului Testament.

            Exemplul de restaurare a celor doi ucenici pe drumul Emanusului este remarcabil şi este exemplul tuturor creştinilor născuţi din nou:

1. Mergeau spre o destinaţie greşită, dar acceptarea învierii i-a readus la o direcţie corectă.

2. Vorbeau despre dezamăgirea trecutului, dar acceptarea învierii i-a împuternicit să vorbească despre speranţa viitorului.

3. Nu-L cunoşteau pe Isus şi nici Scripturile, dar acceptarea învierii le-a descoperit pe Hristosul înviat şi adevărul Bibliei.

            Cine nu crede, cine nu trăieşte şi nu aşteaptă învierea, nu este creştin.

 

 

11 aprilie

            Există foarte multe dovezi ale autenticităţii învierii Mântuitorului, însă două dintre ele sunt de-a dreptul zdrobitoare:

1. Împlinirea multor profeţii la câteva sute de ani de când au fost rostite

2. Ucenicii, din contestatari ai învierii, au devenit apărătorii şi proclamatorii ei

I. AUTENTICITATEA ÎNVIERII PRIN ÎMPLINIREA PROFEŢIILOR

            Sunt în Vechiul Testament cel puţin 47 de profeţii care s-au împlinit în Noul Testament, la un interval de 600-800 de ani după ce au fost rostite. Aceste profeţii nu au deloc un caracter general, ci, dimpotrivă, sunt extrem de concrete în timp şi spaţiu. Ele prezintă linia genealogică a Mântuitorului şi multe amănunte despre locul şi împrejurările naşterii Sale. De asemenea, prezintă amănunte în legătură cu scopul şi specificul slujirii Lui. Apoi, prezintă cu lux de amănunte contextul trădării, prinderii, judecării, condamnării şi executării Sale pe dealul sub formă de craniu. Ultimele profeţii prezintă amănunte despre învierea, înălţarea şi revenirea Sa în slavă. Dacă Isus a fost un impostor, dacă învierea Lui a fost o înscenare, cum s-au împlinit zeci de profeţii după sute de ani? Probabilitatea ca o profeţie neadevărată să se împlinească este de unu la un milion. Probabilitatea ca zeci de profeţii neadevărate să se împlinească la câteva sute de ani după ce au fost rostite este inexistentă.

II. AUTENTICITATEA ÎNVIERII PRIN NECREDINŢA UCENICILOR

            Primii contestatari ai învierii Mântuitorului nu au fost iudeii sau romanii, nici oamenii păcătoşi sau necredincioşii, ci tocmai ucenicii Lui. Ucenicii nu pot fi conspiratorii învierii, deoarece ei au fost primii care au contestat-o. Femeile evlavioase au crezut mesajul învierii rostit de îngerul de la piatra mormântului Domnului şi au devenit purtătoare ale miracolului învierii. Soldaţii au crezut în înviere şi i-au informat imediat pe preoţi despre învierea Nazarineanului, povestindu-le amănuntele inexplicabilului. Preoţii nu au contestat învierea, deoarece mormântul era gol. Ei au crezut că Isus a înviat, însă au încercat metode de inducere în eroare a opiniei publice, prin scenariul furtului trupului neînsufleţit de către ucenicii ascunşi şi îngroziţi. Singurii care nu au crezut în înviere au fost ucenicii Săi. Nu a crezut nici Toma, nici Petru, nici ceilalţi. Nu au crezut când femeile evlavioase le-au adus vestea incredibilă, şi unii au crezut cu greutate chiar după ce L-au văzut cu ochii lor pe Domnul.

            Adevărul este că muritorii nu pot accepta acest fenomen absolut inexplicabil. Ucenicii nu au crezut în înviere nici la mormântul lui Lazăr, cu atât mai mult acum, când erau implicaţi personal în moartea Mântuitorului.

III. AUTENTICITATEA ÎNVIERII PRIN CREDINŢA UCENICILOR

            Petru, care s-a ascuns de frica iudeilor şi a contestat cu toată convingerea învierea Domnului, după ce-L vede, după ce-L pipăie cu mâinile lui, după ce-I vede cicatricele cuielor, devine cel mai înfocat apărător şi proclamator al învierii. Pavel, care, de altfel, nu L-a văzut pe Isus în trupul uman, care a urât mişcarea creştină şi a luptat împotriva ei cu toată pasiunea lui, după experienţa spirituală a convertirii pe drumul spre Damasc, acceptă creştinismul, învierea şi devine cel mai puternic martor al ei. Subiectul central al predicilor sale este învierea Mântuitorului, iar acuzaţia principală a condamnării şi executării sale este credinţa în înviere. Apostolii, deşi au contestat iniţial învierea, au acceptat-o după ce L-au văzut personal pe Domnul, devenind apărătorii şi proclamatorii ei. Dacă învierea ar fi fost o minciună, ar fi acceptat aceşti oameni, dezamăgiţi de moartea Mântuitorului, să moară pentru El? Dacă învierea ar fi o minciună, dacă El nu ar fi viu şi veşnic, Împăratul Împăraţilor şi Regele Regilor, ai fi astăzi aici?

 

 

18 aprilie

 

            Unul dintre subiectele des întâlnite în Sfânta Scriptură, însă foarte rar predicate în bisericile evanghelice, este învăţătura despre punerea mâinilor. Dimpotrivă, alte învăţături amintite o dată sau de două ori în Biblie, în special cele legate de vestimentaţie şi aspectul exterior, sunt prezentate sistematic în expunerile predicatorilor. Predicarea abundentă a acestor subiecte despre care Biblia vorbeşte extrem de rar şi evitarea predicării învăţăturilor explicate deseori în Biblie, creează un dezechilibru greu de explicat. Pavel spunea: ,,Nu m-am ferit să vă vestesc tot planul lui Dumnezeu" (Fapte 20:27). Practicarea acestei învăţături este esenţială pentru oamenii născuţi din nou, fiindcă beneficiile ei spirituale sunt de neînlocuit în vieţile lor.

            Practica punerii mâinilor în VT o întâlnim în următoarele situaţii:

            1. Punerea mâinilor pentru binecuvântare. Prima apariţie a acestei practici în VT este atunci când Iacov se roagă cu punerea mâinilor pentru doi dintre nepoţii săi, Efraim şi Manase (Gen. 48:17-18). Scopul punerii mâinilor în cazul acestei rugăciuni este proclamarea binecuvântării divine şi identificarea persoanei peste care se cere binecuvântarea.

            2. Punerea mâinilor pentru vindecare. Naaman a aşteptat vindecarea divină prin punerea mâinilor lui Elisei (2 Regi 5:1-14). Punerea mâinilor în special sau atingerea fizică în numele Domnului în general, a fost practicat atât pentru vindecare, cât şi pentru înviere din morţi: învierea unui copil în cazul lui Ilie (1 Regi 17:21); învierea unui copil în cazul lui Elisei (2 Regi 4:34); învierea unui mort înmormântat în mormântul lui Elisei (2 Regi 13:21)

            3. Punerea mâinilor pentru aducerea jertfelor ceremoniale. Rolul punerii mâinilor aici era dublu (Lev. 1-5), arătând proprietatea, adică faptul că animalul jertfit şi rezultatul jertfei îi aparţin, sau substituirea, adică gestul spunea Domnului: ,,Acesta sunt eu." 

            4. Punerea mâinilor pentru învestirea în slujire. Moise selectează 70 de bărbaţi, în funcţie de competenţă, frică de Domnul, credibilitate şi incoruptibilitate şi apoi îi dedică în lucrare prin punerea mâinilor (Ex. 18:13-27).

            5. Punerea mâinilor pentru pronunţarea unei sentinţe. În cazul unui proces grav, martorii trebuiau să depună mărturie înaintea Domnului împotriva acuzatului, punându-şi mâinile pe capul acestuia (Lev. 5:1).

            Practica punerii mâinilor este prezentă şi în cele 14 cărţi apocrife (incluse doar în Biblia Bisericilor Istorice), în Manuscrisele de la Marea Moartă şi în Literatura Rabinică. Bineînţeles că practica punerii mâinilor abundă în NT:

            1. Punerea mâinilor pentru binecuvântare. În binecuvântarea copiilor, punerea mâinilor este asociată cu rugăciunea o singură dată în Evanghelii.

            2. Punerea mâinilor pentru vindecare. În NT punerea mâinilor este întâlnită de 25 de ori, în legătură cu Mântuitorul fiind menţionată de 8 ori. Iair Îl roagă să-Şi pună mâinile peste fiica lui moartă, iar un surdomut este adus la Mântuitorul pentru acelaşi motiv. Felul în care Domnul S-a comportat în legătură cu punerea mâinilor este extrem de divers: femeia cu scurgere de sânge se atinge de El, peste fiica lui Iair Îşi pune mâinile, unui orb îi scuipă pe ochi, pe soacra lui Petru o ridică de mână...

            3. Punerea mâinilor pentru ordinare şi trimiterea în lucrare. Sunt 5 pasaje în NT care prezintă punerea mâinilor pentru împuternicire harismatică.

            4. Punerea mâinilor pentru botezul cu Duhul Sfânt. Dintre cele 5 exemple de botez cu Duhul din Fapte Apostolilor, 3 sunt prin punerea mâinilor.

            Punerea mâinilor este un act făcut cu rugăciune, cu credinţă şi în urma unui oficiu (ordinare de pastor, prezbiter, diacon) sau în baza primirii unei harisme (darul vindecării, darul minunilor). Punerea mâinilor este un act petiţionar, un act de mijlocire, un act de neprihănire.

 

 

25 aprilie

 

            Sunt în lume oameni care, datorită unei mulţimi de factori greu de enumerat, ajung într-o condiţie de viaţă greu de suportat. Durerea, singurătatea, lipsa de valoare, lipsa de semnificaţie, anonimatul... pot căpăta dimensiuni sfâşietoare. Este o vreme potrivită pentru fiecare muritor să primească din partea Creatorului cea de-a doua şansă. Orbul Bartimeu este exemplul omului care pleacă de nicăieri spre undeva. Acest cerşetor nevăzător pleacă din starea cea mai de jos a condiţiei umane, şi doar pentru faptul că ştie care sunt lucrurile potrivite, ajunge la o stare de normalitate. Exemplul său este o încurajare pentru orice persoană care în această perioadă este sub val, aşteptându-şi pieirea. Exemplul său este plin de speranţă, deoarece garantează faptul că pentru fiecare om, Dumnezeu are o soluţie. Care sunt lucrurile potrivite pe care le-a ştiut Bartimeu?

            1. Bartimeu a ştiut care este locul potrivit: ,,şedea jos lângă drum". Înţelegând şi acceptând lipsa lui de valoare, s-a aşezat pe marginea drumului în haina lui murdară şi greu mirositoare. Numai că pe drumul acela a trecut Isus şi aceasta a fost şansa vieţii nevăzătorului Bartimeu. Locul potrivit în viaţă este locul unde este prezent Isus.

            2. Bartimeu a ştiut care este timpul potrivit: ,,a auzit că trece Isus". El nu vedea, dar Dumnezeu a îngăduit să audă, ceea ce înseamnă că Stăpânul ceresc are o metodă potrivită pentru fiecare muritor. A fost suficient pentru Bartimeu să ştie că aceasta este şansa vieţii lui. Timpul potrivit este timpul când trece Isus.

            3. Bartimeu a ştiut care este persoana potrivită: ,,a auzit că trece Isus din Nazaret". Mântuitorul era supraapreciat de unii şi subapreciat de alţii, însă Bartimeu a ştiut să facă diferenţa. Dintre toate lucrurile vorbite în mulţime, Bartimeu a ştiut ce să audă. Persoana potrivită este persoana lui Isus.

            4. Bartimeu a ştiut care este atitudinea potrivită: ,,a început să strige". Bartimeu nu a strigat la oameni şi nici după oameni, el a strigat la Isus. Din cauza condiţiei lui de maximă inferioritate, nu a fost sub demnitatea lui să strige după ajutor. Atitudinea potrivită este atitudinea rugăciunii.

            5. Bartimeu a ştiut care este rugăciunea potrivită: ,,ai milă de mine". Bartimeu a ştiut şi a verbalizat că are nevoie de milă, lucru destul de greu de făcut pentru un bărbat. Când un om se face vulnerabil în faţa lui Dumnezeu, Dumnezeu Se face responsabil de rezolvarea problemei lui. Rugăciunea potrivită este rugăciunea pocăinţei.    

            6. Bartimeu a ştiut care este ascultarea potrivită: ,,Mulţi îl certau să tacă", însă Domnul a spus ucenicilor: ,,Chemaţi-l". Bartimeu avea de ales pe cine să asculte. Ascultarea potrivită este să asculţi de Isus.

            7. A ştiut care este preţul potrivit: ,,şi-a aruncat haina". Identitatea de orb i-o dădea lipsa vederii, însă identitatea de cerşetor i-o dădea haina murdară şi urât mirositoare. Isus i-a rezolvat problema vederii, însă el trebuia să-şi rezolve problema hainei, a cerşitului. După ce Isus l-a vindecat dăruindu-i vederea, el nu s-a mai întors la cerşit, dimpotrivă, L-a urmat pe Domnul: ,,a mers pe drum după Isus". În lume sunt cerşetori pentru că nu au vedere, dar sunt şi mulţi cerşetori pentru că nu vor să muncească. Bartimeu a făcut parte din prima categorie. Preţul potrivit este preţul asumării responsabilităţilor de slujire.

            Acest om fără speranţă s-a întâlnit cu Speranţa şi din orb a devenit văzător normal: ,,şi-a căpătat vederea". Din omul dispreţuit de semeni a devenit preţuit de Dumnezeu: ,,du-te, credinţa ta te-a mântuit". Ce vrei să faci cu viaţa ta? Astăzi este vremea lucrurilor potrivite.