Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Septembrie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Septembrie 2007

 

Septembrie 30, 2007

                         

Este îmbucurător să constaţi din statistici că numărul creştinilor creşte, însă este dureros să observi din realitate că numărul oamenilor schimbaţi de Dumnezeu scade. Este trist să vedem în biserică oameni care nu sunt schimbaţi de Dumnezeu şi nici măcar nu au de gând să se schimbe, ba chiar se laudă cu asta. Schimbarea este una dintre cele mai mari provocări ale vieţii, una dintre cele mai mari speranţe ale oamenilor, este poarta prin care venim de nicăieri în lumea lui Dumnezeu, este metoda prin care devenim omul pe care-l aşteaptă Dumnezeu, familia... Schimbarea unei vieţi este procesul care nu se termină vreodată, însă întotdeauna începe cu o decizie motivată de un eveniment, de o criză. Dacă vrei cu adevărat să te schimbi, trebuie să faci ceva diferit de ceea ce ai făcut până acum, altfel rezultatele vor fi aceleaşi. Cel mai important lucru în schimbarea unei vieţi este să doreşti schimbarea şi apoi să ştii ce anume trebuie să schimbi, deoarece sunt mulţi oamenii care fac schimbări greşite din dorinţa de a se schimba:

1- Schimbarea morală: este încercarea personală de a schimba anumite obiceiuri păcătoase, timp în care inima rămâne la fel de rea şi păcătoasă.

2- Schimbarea intelectuală: este încercarea personală de a cunoaşte cât mai mult despre Dumnezeu, timp în care viaţa rămâne la fel de rea şi păcătoasă.

3- Schimbarea mediului: este încercarea personală de a schimba locul de muncă, şcoala, oraşul, familia, prietenii, timp în care adevărata problemă o muţi odată cu tine peste tot şi viaţa rămâne la fel de rea şi păcătoasă.

4- Schimbarea prin pocăinţă: este schimbarea minţii prin resursele lui Dumnezeu, timp în care omul înţelege că nu mediul exterior este problema, ci EL ÎNSUŞI. Unica soluţie a lui Dumnezeu pentru schimbarea omului este POCĂINŢA, fiind porunca Sa şi şansa noastră. Un om nepocăit crede despre sine că este un om bun, un om pocăit crede despre sine că este un păcătos iertat, convertit.

Convertirea are două componente: pocăinţă faţă de păcat şi credinţă faţă de Dumnezeu prin Mântuitorul Isus Hristos. Cum poate fi sigur un om că este pocăit?

1) Are un puternic sentiment de vinovăţie faţă de Dumnezeu;

2) Îşi mărturiseşte păcatele lui Dumnezeu (reabilitare verticală);

3) Repară răul făcut dacă este posibil (reabilitare orizontală);

4) Are dezgust pentru păcat şi este puternic atras spre sfinţirea vieţii.

 

Dacă aceste patru repere nu sunt prezente în mod evident, poate fi religie sau tradiţionalism, dar nu pocăinţa, frecventarea unei biserici, dar nu schimbare. NU EXISTĂ POCĂINŢĂ FĂRĂ SCHIMBARE. Diavolul urăşte pocăinţa oamenilor, deoarece ies de sub autoritatea lui, drept pentru care le va pune piedici, în mod deosebit prin prejudecăţi:

 

- ,,Eşti prea tânăr" - dar Marcu a fost schimbat când era doar un ,,tinerel".

- ,,Eşti prea bătrân" - dar Moise a fost schimbat la vârsta de 80 de ani.  

- ,,Eşti prea păcătos" - dar Maria Magdalena a fost o prostituată. 

- ,,Eşti prea bogat" - dar Zacheu a fost foarte bogat.

- ,,Eşti prea (suficient) religios" - dar Saul din Tars (Pavel) a fost la fel.

- ,,Eşti prea nepuncios (nu reuşeşti)" - dar tâlharul pe cruce a fost la fel.

- ,,Eşti prea ocupat" - dar apostolul Petru a fost la fel de ocupat.

 

Acceptă schimbarea, trăieşte cu Dumnezeu, pregăteşte-te pentru cer.

 

 

Septembrie 23, 2007

 

Umblarea cu Dumnezeu în lumea acesta presupune purtarea crucii. Pentru că Dumnezeu vrea să creştem spiritual spre asemănarea cu El, este fundamental să înţelegem ce înseamnă purtarea crucii din punct de vedere biblic. De obicei credincioşii numesc purtarea crucii dificultăţile şi necazurile vieţii, crezând că toate acestea vin de la Dumnezeu şi sunt crucea pe care ei trebuie să o poarte. Acesta să fie adevărul biblic? Înţelegerea corectă a acestui subiect ne ajută să avem o imagine clară asupra caracterului lui Dumnezeu şi a complexităţii vieţii spirituale, lucruri care ne vor feri de neîncredere, necredinţă, nemulţumire, disperare, abandon spiritual.

Chiar dacă purtarea crucii este prezentată în Biblie ca un lucru necesar şi pozitiv ca fiind voia lui Dumnezeu pentru noi, nu toate dificultăţile şi necazurile vieţii sunt necesare şi pozitive şi nu toate vin de la El. Adevărul este că sursa a ceea ce noi numim purtarea crucii nu este întotdeauna Dumnezeu şi scopul nu este întotdeauna spre binele nostru. 

Cele mai multe dintre dificultăţile şi necazurile vieţii se împart în patru categorii, diferite din punctul de vedere al sursei şi scopului:

1. Disciplinarea pe care ne-o aplică Domnul nu înseamnă purtarea crucii, deoarece ea este urmarea naturală a neascultării de El şi, în calitate de Tată iubitor, aplică nuiaua spre binele nostru veşnic.

2. Culegerea de roade nu înseamnă purtarea crucii, ci, dimpotrivă, este rezultatul legii naturale cauză-efect. Este natural pentru un credincios să fie implicat într-un accident de circulaţie din cauza vitezei excesive; nu este voia lui Dumnezeu, ci este efectul unei cauze pe care omul a iniţiat-o.

3. Capcanele şi piedicile puse de Diavolul nu înseamnă în mod direct purtarea crucii, deoarece ele sunt puse tuturor oamenilor lui Dumnezeu şi sunt independente de voinţa noastră. Mântuitorul a ştiut când Petru a vorbit inspirat de Dumnezeu şi când a vorbit inspirat de Diavolul (Matei 16:17, 23). Pavel spunea că a fost împiedicat de Satana în slujirea lui (1 Tes. 2:18).

4. Sfinţirea, slujirea şi prigonirea înseamnă purtarea crucii la care omul lui Dumnezeu nu poate renunţa, deoarece sfinţirea arată ce este el, slujirea arată ce face el şi prigonirea arată reacţia lumii la ce este şi ce face el. Întotdeauna prigonirea este direct proporţională cu sfinţirea şi slujirea, deoarece, cu cât mergi mai frumos şi mai repede spre cer, lumea din jur încearcă să te redirecţioneze spre pământ.

Primele trei nu înseamnă în mod direct purtarea crucii, chiar dacă fac parte din procesul vieţii spirituale. Purtarea crucii este voluntară, este ceea ce noi alegem să facem şi să suferim pentru Mântuitorul: ,,Ia-ţi crucea şi urmează-Mă", spunea El. Acceptarea chemării lui Dumnezeu, care înseamnă să fii ca un om mort pentru orice formă păcat şi să acţionezi ca un om viu pentru tot ce este divin, înseamnă purtarea crucii. Crucea fiecărui om este unică şi înseamnă să împlinească servirea specifică la care a fost chemat de Dumnezeu, folosind împuternicirea Duhului cu care a fost umplut.

Crucea pe care trebuie s-o purtăm în fiecare zi este la iniţiativa noastră, adică asumarea consecinţelor sfinţirii şi slujirii cu toată responsabilitatea, iubindu-i şi iertându-i pe oameni, indiferent de cum se comportă ei cu noi.

 

 

Septembrie 16

 

Dumnezeu a organizat viaţa pe pământ în jurul familiei - soţ, soţie şi copii. Familia este locul de bază al formării caracterului copiilor, locul unde valorile părinţilor sunt transferate în inima copiilor. Educarea copiilor este un proces care implică competenţa, responsabilitatea, perseverenţa, maturitatea părinţilor. Modul în care Dumnezeu l-a educat pe Adam rămâne un exemplu de educaţie şi de aşezare a priorităţilor în viaţă. După ce Creatorul l-a făcut şi l-a aşezat pe Adam în Grădina Eden, mai întâi i-a dat oportunitatea părtăşiei cu El, apoi responsabilitatea să muncească şi să păzească grădina şi mai apoi bucuria companiei şi prieteniei Evei.

Aceleaşi norme şi priorităţi ar trebui să guverneze sistemul de educaţie al părinţilor pentru copiii lor. Mai întâi să-i înveţe să se închine Creatorului şi să aibă relaţie spirituală cu El, învăţând legile şi poruncile Lui; aceasta dezvoltă caracterul spiritual. Apoi să-i înveţe să muncească şi să aibă responsabilităţi concrete în familie - aceasta dezvoltă caracterul profesional. În al treilea rând, să-i înveţe să-şi aleagă prieteni şi să-i păstreze, printr-o relaţie de camaraderie demnă şi fidelă - aceasta dezvoltă caracterul social. Când aceste priorităţi sunt inversate sub diferite motive, personalitatea copiilor este deformată, iar atunci când devin adulţi, pocăinţa şi munca sunt privite de ei ca două poveri de care încearcă să se ascundă mereu şi mereu. Copiii buni nu se nasc, ci se fac, prin sistemul de educaţie; dar copiii buni sunt făcuţi de părinţi buni.

Atunci când vorbim de sistemul de educaţie al copiilor de către părinţi de succes sau falimentari în procesul educării copiilor, vorbim, de fapt, de metode folosite în educarea copiilor. Metoda autoritară este folosită de părinţii care acceptă că libertatea dată unui copil nu este în funcţie de bunătatea părintelui, ci de capacitatea copilului de a folosi constructiv în raport cu cele trei priorităţi menţionate mai sus. În acest sistem de educaţie părintele reprezintă autoritatea, iar plânsul şi alte metode de intimidare folosite de copil nu au succes. Copiii pot avea idei, sugestii sau propuneri, însă întotdeauna părinţii iau decizia finală. Dumnezeu acceptă de la noi, fiind copiii Săi, sugestii, idei şi propuneri prin rugăciune, însă decizia este a Sa întotdeauna. Aceasta înseamnă să fii părinte. Răzvrătirea şi certurile sunt pur şi simplu nepermise, deoarece cuvântul părinţilor este lege.

Metoda democratică este folosită de părinţii care cred că autoritatea nu trebuie să fie reprezentată nici de ei, nici de copii, deoarece toţi sunt egali. Dacă propunerile părinţilor sunt diferite de ale copiilor şi apar conflicte, părinţii, presaţi de slăbiciunea pentru copii şi de mijloacele acestora de manipulare, lasă copiii să ia decizii. Copiii care s-au obişnuit să-i manipuleze părinţii şi să nu asculte de ei, când vor deveni adulţi, vor face la fel în relaţia lor cu Dumnezeu. Dimpotrivă, copilul trebuie învăţat de părinţi ce este şi ce nu este permis, apoi aceste lucruri devin repere ale sistemului de educaţie, deoarece la fel va proceda Dumnezeu cu ei când vor deveni adulţi. Metoda neintervenţiei este folosită de părinţii care-şi lasă copilul să facă tot ce doreşte. Aceştia vor deveni nişte copiii nefericiţi. Dumnezeu spune: ,,Copii, ascultaţi de părinţii voştri în toate lucrurile, căci lucrul acesta place Domnului.” (Coloseni 3:20).

Dragi părinţi, creştem copiii sau îi lăsăm să crească?

 

 

Septembrie 9, 2007

 

Vremea, societatea, cultura, anturajul în care trăieşte un om îl influenţează, hotrând în mare măsură ce valori, obiective, priorităţi va avea. A fost în desfăşurarea istoriei o vreme a filosofiei, o vreme a războiului, o vreme a ateismului, o vreme a comunismului... tot feluri de vremuri. Solomon în Eclesiastul 3:1-15 spune că sub soare fiecare lucru îşi are vremea lui - naşterea şi moartea, semănatul şi seceratul, rănirea şi vindecarea, dărâmarea şi construirea, plânsul şi râsul, întristarea şi bucuria... De asemenea, Biblia spune că există o vreme potrivită pentru anumite lucruri (Ps. 36:6) - o vreme a cercetării (Lc.19:44), o vreme a neamurilor (Lc. 21:24), o vreme a înviorării (Fapte 3:19), o vreme a neştiinţei (Fapte 17:30), o vreme a nevoii (Evrei 4:16), o vreme a sfârşitului (1 Tim. 4:1, 2 Tim. 3:1).

Ca oricare alta, vremea sfârşitului are specificul ei şi din punctul de vedere al destinului Bisericii pe pământ şi al interesului spiritual al oamenilor născuţi din nou, ea este foarte importantă. Este importantă deoarece sfârşitul pune în evidenţă succesul sau falimentul începutului, este momentul răsplătirii sau condamnării felului în care un om şi-a trăit viaţa, dar şi ultima şansă a Diavolului să distrugă destinul etern al copiilor lui Dumnezeu, folosindu-şi toate resursele arsenalui diabolic. Orice tratament medical, orice echipă sportivă, orice luptător, aruncă în finalul luptei tot ce are mai bun. Pavel în sistemul de educaţie spirituală în care-l implică pe Timotei, îl avetizează despre riscul ridicat al vremurilor din urmă din punct de vedere spiritual şi moral: ,,Dar Duhul spune lămurit că în vremurile din urmă, unii..." (1 Tim. 4:1a); ,,Să ştii că în vremurile din urmă vor fi vremuri grele, că oamenii vor fi..." (2 Tim. 3:1-2a). Care este specificul vremurilor din urmă?

• Lepădarea de credinţă. Deoarece credinţa este singura cale pentru om să intre într-o relaţie spirituală cu divinitatea, lepădarea de credinţă presupune eliminarea posibilităţii mântuirii omului păcătos, deci o micşorare dureroasă a numărului oamenilor mântuiţi. Riscul acestei atitudini de necredinţă creşte atunci când credinţa în Dumnezeu este confundată cu convingerea intelectuală. Credinţa în Dumnezeu este o activitate spirituală care conduce la pocăinţă, sfinţenie şi la urmarea lui Dumnezeu, timp în care convingerea este o activitate intelectuală care conduce la informare, cultură religioasă şi la urmarea unei denominaţii sau tradiţii religioase. În felul acesta, oamenii confundă relaţia cu Dumnezeu cu o religie, trăirea cu Dumnezeu cu o formă de evlavie. Convingerea intelectuală nu produce pocăinţă, sfinţire, apropiere de Dumnezeu, dedicare în servirea Domnului. Lepădarea de credinţă înseamnă pur şi simplu lepădarea de Dumnezeu, timp în care oamenii îşi liniştesc în mod fals conştiinţa, având convingeri despre Dumnezeu. Relaţia spirituală cu Dumnezeu manifestată prin neprihănire, presupune nu doar a cunoaşte despre Dumnezeu (convingeri religioase), ci a-L cunoaşte pe Dumnezeu (credinţă şi pocăinţă).

• Influenţa duhurilor înşelătoare, învăţătura drăcească, ipocrizia, minciuna, conştiinţa coruptă, aroganţa, materialismul, lăudăroşia, mândria, neascultarea părinţilor, nemulţumirea, absenţa evlaviei, incapacitatea de a iubi, încăpăţânaţi, bârfitori, învăţăura antricristică, batjocoritori...

Cum ar trebui să fie omul lui Dumnezeu în vremurile din urmă?

• Învăţătura biblică (2 Tim. 3:10-17), comportament sfânt, perseverenţă, credinţă puternică, răbdare fără sfârşit, dragoste, suportarea cu demnitate şi bucurie a privaţiunilor şi dificultăţilor vieţii, evlavie. Noi cum suntem?