Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
 

Iunie 2019

 
 

PAGina pastorului

Iunie 2019

2 iunie

 

Pilda Ispravnicului Necredincios este adresată ucenicilor și zugrăvește responsabilitatea pe care credincioșii practicanți o au înaintea lui Dumnezeu cu privire la viața și slujirea lor. Ispravnicul era un administrator la curtea unui rege sau la curtea unui om bogat.
În pildă se menționează faptul că administratorul a fost ,,pârât” stâpanului său, și cuvântul grecesc pentru ,,a pârî” este format din substantivul ,,diabolos” = ,,diavol”. Pâra se referea la faptul că administratorul ,,a risipit” averea stăpânului său. Reacția stăpânului a fost corectă: l-a chemat să dea socoteală - ,,Ce aud despre tine, dă-ți socoteală de isprăvnicia ta…” (Luca 16:2). Administratorul s-a întrebat în mod responsabil: ,,Ce am să fac dacă stăpânul îmi ia isprăvnicia?”, însă tot el a răspuns: ,,Știu ce am sa fac.” Soluția găsită de ispravnic a fost apreciată de stăpân. Stăpânul a lăudat pe ispravnic pentru că a investit cu înțelepciune resursele pământești pentru promovarea intereselor din Împărăția lui Dumnezeu.
În 1 Corinteni 4, Pavel explică responsabilitățile unui slujitor: ,,Iată cum trebuie să fim priviți noi; ca niște slujitori ai lui Hristos, ca niște ispravnici ai tainelor lui Dumnezeu. Încolo, ce se cere de la ispravnici este ca fiecare să fie găsit credicios în lucrul încredințat lui”. Cuvântul folosit de Pavel în acest pasaj era folosit în vremea aceea și pentru sclavii care trăgeau la galeră. Galera era corabia de război sau de comerț, pusă în mișcare cu pânze și vâsle mânuite de obicei de sclavi sau de condamnați și întrebuințată pînă în secolul al XVIII-lea, mai ales în apele Mării Mediterane. Atunci când Pavel a făcut această comparație a avut intenția să explice ce fel de oameni trebuiau să fie administratorii tainelor lui Dumnezeu.
1. IDENTITATEA LOR - robi pe viață. Ei aparțineau stăpânului lor, nu era oameni liber. Moise, Avraam, Pavel, Iacov, Petru... au fost numiți robi ai lui Dumnezeu. Robii stăteau întreaga lor viață la dispoziția stăpânului lor și făceau doar ce le cerea stăpânul.
2. ACTIVITATEA LOR - lucreaza în unitate. Stapânul care stătea la cârma corabiei hotăra direcția și ritmul corăbiei folosind o tobă cu care impunea ritmul vâslirii. Atunci când oamenii sunt călăuziți de același Duh, nu pot face lucruri diferite: ,,Din El tot trupul bine închegat și strâns legat, prin ceea ce dă fiecare încheietură...” (Efeseni 4:16). Mădularele suntem noi, încheieturile sunt relațiile dintre mădulare/noi.
3. METODA LOR - lucrează sub autoritate. Principiul autorității spirituale este fundamental în Împărăția Sa. Diavolul l-a încălcat, vrând ,,să fie ca Cel Preaînalt”, iar Adam și Eva l-au încălcat vrând să fie ,,ca Dumnezeu”.
4. REGIMUL LOR - lucrează indiferent de condiții. Atât în bogăție, cât și în sărăcie, Iov a fost credincios lui Dumnezeu.
5. SCOPUL LOR - toată onoarea o primește comandantul corabiei. Ioan Botezatorul spunea: ,,Trebuie ca El să crească, iar eu să mă micşorez” (Ioan 3:30).
Suntem administratori buni? Administrăm cu pasiune și sacrificiu pentru onoarea Stăpânului nostru ceresc?

 

 9 iunie

Sărbătoarea Cincizecimea, a Săptămânilor (Ex. 34:22) sau a Secerişului (Ex. 23:16) este una dintre sărbătorile din calendarul iudaic. Cincizecimea era sărbătoarea sezonului agricol de toamnă, când se strângea recolta, sărbătoare care amintea evreilor de evenimentul primirii Legii prin Moise, pe Muntele Sinai, la trei luni după eliberarea din robia egipteană. Din acest motiv, la Sărbătoarea Cincizecimii, în sinagogă, evreii citeau cele Zece Porunci şi Cartea Rut. Israeliţii aveau trei mari sărbători: Sărbătoarea Paştelor, a Săptămânilor şi a Corturilor (Ex. 23:17). Toţi bărbaţii care aveau vârsta de cel puţin 13 ani serbau aceste evenimente sfinte prin pelerinaje la Templul din Ierusalim, unde se închinau, aduceau jerfe şi cântau cântări de mulţumire în cinstea lui Dumnezeu. După 40 de ani de călătorie prin pustie, evreii au intrat în Canaan şi au dat noi semnificaţii sărbătorilor lor, în funcţie de sezoanele agricole.
Aproximativ 1200 de ani mai târziu, aceste sărbători se împlinesc în marile evenimente ale mântuirii lui Dumnezeu prin Hristos. Aşa se face că Mântuitorul este prins, condamnat şi crucificat în timpul Sărbătorii Paştelelor, când începea secerişul şi spicele erau tăiate. Cincizeci de zile mai târziu, coboară Duhul Sfânt al lui Dumnezeu în inimile înnoite ale ucenicilor în timpul Sărbătorii Săptămânilor/Secerişului.
În timpul evenimentului Cincizecimii, Petru predică mulţimii evreilor adunaţi să vadă minunea lui Dumnezeu, spunându-le că aceasta este împlinirea profeţiei lui Ioel, pe care ei toţi o aşteptau (Ioel 2:28-29). Este uşor de observat că Petru, ascuns de frica iudeilor în timpul răstignirii Mântuitorului, îi confruntă acum în mod public pe evrei, primind prin Duhul Sfânt, care tocmai Se coborâse peste apostoli, o îndrăzneală supranaturală. Călăuzit de Duhul Sfânt, el predică Evanghelia, explicând cum se intră în Biserica lui Dumnezeu.
1. Pocăinţă: ,,Pocăiţi-vă, le-a zis Petru".
2. Botezul în apă: ,,fiecare din voi să fie botezat".
3. Botezul cu Duhul Sfânt: ,,apoi veţi primi darul Sfântului Duh".
Privind raportul pe care îl prezintă Luca în Faptele Apostolilor, observăm că el precizează misiunea Duhului în slujirea aposolilor:
1. Împuternicirea: ,,Veţi primi o putere".
2. Timpul împuternicirii: ,,când Se va pogorî Duhul Sfânt peste voi".
3. Scopul: ,,veţi fi martori în Ierusalim... până la marginile pământului".
Coborârea Duhului Sfânt îi transformă pe apostoli, mergând la evrei să le predice Evanghelia, şi-i trasformă pe evrei, venind la apostoli să primească Cuvântul. Cincizecimea este sărbătoarea aplicării mântuirii lui Dumnezeu, a împuternicirii Bisericii pentru slujire.

 16 iunie

Familia este așezată de Dumnezeu pentru bucuria şi binecuvântarea omului. Ea îşi atinge scopul și potențialul maxim atunci când este realizată după rânduielile divine. Avraam este prezentat în Biblie ca fiind ,,prietenul lui Dumnezeu", omul despre care Creatorul a făcut următoarea afirmaţie: ,,Căci Avraam va ajunge negreşit un neam şi puternic, şi în el vor fi binecuvântate toate nea- murile pământului. Căci Eu îl cunosc şi ştiu că are să poruncească fiilor lui şi casei lui după el să ţină Calea Domnului, făcând ce este drept şi bine, pentru ca astfel Domnul să împlinească faţă de Avraam ce i-a făgăduit" (Gen. 18:18-19). Privind la felul în care s-a căsătorit fiul său, Isaac, vom înţelege cum îşi căsătoresc patriarhii copiii.
I. SOŢIA TREBUIE CĂUTATĂ
Eliezer a fost omul de încredere al lui Avraam, o persoană în vârstă şi foarte priceput, drept pentru care a fost trimis să caute o soţie pentru fiul său, Isaac. Deşi căsătoria este rânduită de Dumnezeu, băiatul trebuie să-şi caute mireasa, după cum ,,pâinea cea de toate zilele" este rânduită de Dumnezeu, însă omul trebuie să o caute muncind pentru ea. Din exemplul lui Avraam observăm că o soţie bună trebuie căutată într-un anumit loc, nu oriunde. Cananiţii erau un popor păgân, aflat sub blestemul lui Dumnezeu, de aceea fetele lor nu erau o opţiune pentru Isaac. Avraam a ştiut că numai o căsătorie de calitate va da succes misiunii fiului său, Isaac. Avraam a știut din propie experiență că soția este persoana care influențează cel mai mult viața soțului ei.
II. SOŢUL TREBUIE CĂLĂUZIT
Fiind bătrân şi cu experienţa vieţii, Eliezer se roagă insistent lui Dumnezeu să-l călăuzească în alegerea miresei, punând un semn înaintea Creatorului. Semnul pe care l-a pus nu a fost întâmplător, ci, dimpotrivă, a avut rolul să identifice caracterul fetei: hărnicia, politeţea, ospitalitatea, bunătatea şi mila ei. De asemenea, Biblia îl prezintă pe Isaac ca pe un tânăr credincios, liniştit şi preocupat de lucrurile sfinte. Un băiat bun ca Isaac avea nevoie de o fată bună ca Rebeca.
III. PĂRINŢII TREBUIE CONSULTAŢI
Ambele perechi de părinţi au fost implicaţi în căsătoria lui Isaac cu Rebeca. Nu prietenii, colegii şi vecinii trebuie consultaţi în alegerea tovarăşului de viaţă, ci părinţii. Primul lucru pe care Eliezer a întrebat-o pe Rebeca a fost: ,,A cui fată eşti?" Imediat ce Rebeca a aflat despre misiunea lui Eliezer, a mers acasă să spună părinţilor ei şi să se consulte cu ei. Părinţii ei, de asemenea, au consultat-o pe fată şi au avut o discuţie transparentă şi sinceră cu Eliezer. Când patriarhii îşi căsătoresc copiii, ei respectă principiile lui Dumnezeu. Când copiii patriarhilor le urmează exemplul şi sfatul, ei fac alegeri înțelepte și ajung şi ei patriarhi.

 23 iunie


   Dumnezeu este proiectantul și susținătorul familiei. El prezintă familia ca pe o relaţie ideală care oferă pace şi fericire. Biblia explică faptul că familia este o stare de prietenie şi unitate profundă, ea fiind singura relaţie legală între bărbat şi femeie.
I. Modelul relației dintre soț și soție este relația dintre Cristos și Biserică.
Apostolul Pavel compară relaţia dintre soţ şi soţie cu relaţia spirituală dintre Hristos şi Biserică. În ambele tipuri de relaţie se vorbeşte despre investiţie şi beneficii. Nu există în lume o investiţie cu profit mai mare şi mai stabil ca investiţia lui Dumnezeu prin Hristos.
II. Soții au responsabilitatea să investească totul în familia lor.
a) Soţul, asemenea lui Hristos care-Și iubește Biserica, trebuie să-și iubească soția. Prezenţa iubirii va aduce fericire în cuplu, adică prietenie, unitate, liniște și multă pace. Absenţa iubirii va produce indiferenţă şi de aici separare, infidelitate şi despărţire. Familia este un tip unic de relație, or iubirea este combustibilul de bază. Soții nu-și pot permite să condiționeze iubirea pentru că autodescalifică.
b) Soţia, asemenea Bisericii, trebuie să fie supusă. Prezenţa supunerii va aduce multă forță familiei, timp în care absenţa supunerii va produce concurență, independență şi de aici conflict, separare și despărţire emoțională sau chiar fizică. Calitatea soțului este condiționată în mare măsură de respectul soției lui.
III. Fericirea dorită este rezultatul unei investiții responsabile și consecvente.
   Indiferența soțului produce multă nesiguranță soției și în final disperare. Ca o reacție aproape obișnuită, ea va deveni frustrată, speriată și ispitită să nu-și mai respecte soțul. Iubirea soţului încurajează supunerea soţiei şi invers, însă fiecare dintre ele sunt necondiţionate. Uneori, atitudinea ei de nemulțimire, cicăleală, lipsă de respect este felul în care încearcă să reclame absența iubirii lui. Iubirea soţului şi supunerea soţiei sunt, în primul rând, între ei şi Dumnezeu şi apoi între ei amândoi.
   Aceste observaţii ne ajută să înţelegem că principiile din afaceri sunt valabile şi în viaţa de familie. Şi în familie, ca şi în afaceri, investiţia aduce beneficii. În cazul familiei investiţia soţului este iubirea, în cazul soţiei investiţia este supunerea. Această investiţie produce rezultate, adică prietenie şi unitate, lucruri care conduc la pace şi fericire. Fericirea in familie depinde de contribuția ambilor soți, or iubirea lui și supunerea ei sunt cele mai importante lucruri din căsătorie.  

30 iunie

    Iertarea exprimă caracterul lui Dumnezeu şi al copiilor Săi, fiind manifestarea iubirii, bunătăţii şi înţelegerii. Iertarea nu înseamnă acceptarea, încurajarea sau uitarea vinovăţiei, ci doar neimputarea acesteia şi eliberarea totală de responsabilitatea vinovăţiei celui vinovat. Iertarea se primeşte de la Dumnezeu prin credinţă şi se oferă semenilor prin iubire, acestea două influenţându-se reciproc. Dumnezeu nu iartă o persoană de o greşeală pe care o regretă, dacă la rândul lui, omul nu iartă pe cel ce-i greşeşte dacă îi pare rău. Mântuitorul i-a iertat pe cei care L-au torturat şi L-au crucificat şi, mai târziu, ucenicul Său, Ştefan, i-a urmat exemplul. Dovada că cineva este ucenicul lui Isus nu este dată doar de cuvintele spuse, ci în mod deosebit de faptele făcute asemenea Lui. Cât de greu a trebuit să-i fie lui Ştefan să ierte gaşca aceea ce răzbunători religioşi, care fără nici un motiv real l-au omorât cu pietre...
    Iertarea nu are explicaţie, ea este divină, este iniţiativa lui Dumnezeu şi exprimă caracterul Său. Iertarea nu poate fi meritată, nu poate fi plătită, ea este un dar al dragostei şi bunătăţii divine. Iertarea lui Dumnezeu este motivaţia oricărui creştin să-l ierte pe cel vinovat faţă de el, indiferent că este un membru al familiei sau un străin. Pe noi Dumnezeu ne-a iertat prima oară când eram departe de El, străini de Evanghelia Sa şi apoi ne iartă în calitate de fii ai Lui, răscumpăraţi prin credinţa în Isus. Singura scuză pentru neiertarea celui vinovat este răutatea, ura şi duşmănia, or această scuză acuză. O persoană trebuie să se considere iertată de cel căruia i-a greşit în momentul în care-şi cere cu adevărat iertare, fără să depindă de atitudinea persoanei care trebuie să ierte, pentru că cel vinovat nu poate face mai mult decât să-şi ceară iertare.
    Trebuie să-şi ceară cel vinovat iertare pentru vinovăţia lui sau trebuie pur şi simplu să i se acorde iertarea? Răspunsul corect îl găsim în atitudinea lui Dumnezeu. Iartă Dumnezeu păcatul unui om, dacă acesta nu se pocăieşte, dacă nu-şi mărturiseşte păcatul pe nume, cu părere de rău şi cu dorinţa să nu-l mai repete? Răspunsul este NU. Putem noi fi mai buni decât Dumnezeu? Acordarea iertării se face în baza cererii iertării. Acordarea iertării se face la cererea acesteia, pentru că o iertare ieftină pregăteşte terenul pentru repetarea vinovăţiei.
Iertarea este metoda de restaurare a demolărilor vinovăţiei, atât între oameni, cât şi între om şi Dumnezeu. Cererea iertării trebuie să fie expresia regretului (pocăinţa minţii), expresia remuşcării (pocăinţa sentimentelor) şi expresia renunţării (pocăinţa voinţei). O astfel de cerere de iertare este acceptată totdeauna de Dumnezeu şi trebuie să fie acceptată de cel nedreptăţit, indiferent de natura sau mărimea pagubei făcute. De asemenea, o astfel de cerere de iertare nu doar că satisface pe cel nedreptăţit şi-l înduplecă, dar îl umileşte suficient de mult pe cel vinovat, pentru a evita repetarea greşelii. Dacă durerea nu ar durea, nu s-ar feri nimeni de ea, or cererea iertării trebuie să doară. Persoana nedreptăţită nu are dreptul să nu ierte, deorece apreciază că cererea iertării nu a fost însoţită de suficient regret, remuşcare şi renunţare la greşeală, deoarece numai Dumnezeu are dreptul şi capacitatea să judece gândurile şi sentimentele; noi, oamenii, avem dreptul şi capacitatea să judecăm faptele văzute şi vorbele auzite. ,,Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, cele descoperite sunt ale oamenilor", spunea Moise în Deuteronom. Deci, iartă ca să fii iertat.