Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminică 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Decembrie

     

    Votarea viziunii 2018

     

     

    13
    Decembrie

    Seminar cu predicatorii

     

    16
    Decembrie

    Colinda copiilor

     

  • 17
    Decembrie

    Concert de Crăciun

     

    24
    Decembrie

    Ajunul Crăciunului

     

    25
    Decembrie

    Întruparea

    Domnului Isus 

     

 

Octombrie 2017

 
 
 

1 octombrie 

 

Biblia ne învaţă că Cina Domnului este actul de cult poruncit de Mântuitorul Isus Hristos pentru Biserica Sa. Înţelegerea Cinei Domnului este indispensabilă pentru a fi tratată cu responsabilitate. Fiind un act spiritual, ea nu poate fi înţeleasă decât de oamenii născuţi din nou şi, mai mult, de oamenii duhovniceşti.  

1. Amintirea Domnului. Uitarea este un fenomen natural, creând spaţiu în memorie pentru informaţiile proaspete. Informaţiile vechi, neamintite, sunt trecute, independent de voinţa noastră, de o funcţie a memoriei în departamentul subconştient sau chiar inconştient. Amintirea lor periodică are rol de actualizare şi de menţinere în spaţiul conştient, dându-le în felul acesta valoare, cinste şi respect. Este remarcabil faptul că Mântuitorul personal a cerut ,,să-L pomenim" prin practicarea Cinei Domnului (1 Cor. 11:25). Ori de câte ori ne împărtăşim, reactualizăm realitatea morţii Sale, prin folosirea celor două elemente care simbolizează moartea Sa: ,,azima frântă" pentru trupul Său şi ,,rodul viţei" pentru sânge. De aceea, practicarea Cinei Domnului în mod inconştient, lipsit de pasiunea retrăirii morţii Lui, cu gândul la orice altceva, este o blasfemie. Cina Domnului este asemenea frângerii pe care o simte fiul mergând la mormântul mamei lui, loc în care-l năpădesc amintirile, unde lăcrimează, unde trecutul se derulează prin faţa ochilor în câteva clipe. Cina Domnului este monumentul iubirii pentru Iubire, este scânteia amintirii, a recunoştinţei, este aplecarea smerită şi conştientă în faţa Maiestăţii. Caracterul amintirii Domnului nu este dat de actul fizic exterior al credinciosului care se împărtăşeşte, ci de atitudinea interioară a inimii, unde se înghesuie trăiri şi zvâcnesc sentimente pe care doar cerul le poate înţelege. Este o mare onoare să te împărtăşeşti, să-ţi aduci aminte de El, să-I simţi răsuflarea nemeritată pe obrazul sufletului.      

II. Sfințirea personală. Cina Domnului este actul de cult care, fiind practicat cu păcate nemărturisite, îl face pe respectivul credincios responsabil de moartea Domnului (1 Cor. 11:27). Soluţia nu este amânarea împărtăşirii pentru luna următoare - nicăieri în Biblie nu ni se sugerează această metodă. Dimpotrivă, împărtăşirea este o poruncă.  Soluţia este ca ,,fiecare să se cerceteze pe sine însuşi şi așa să mănânce" (v. 28). Cina Domnului obligă la sfinţire personală. Lipsa de maturitate şi de cunoaştere a Scripturilor îi expune pe credincioşi la îmbrăţişarea unor obiceiuri şi tradiţii nebiblice, sub pretextul ,,noi rămânem la ce am primit". Aşa spun şi oamenii din lume când îi chemăm la pocăinţă: ,,noi rămânem la ce am primit". Ce au primit ei? Tradiţii, obiceiuri religioase... Numai mândria spirituală îi face pe oameni să nu se expună Evangheliei, afişând o falsă atitudine de stabilitate scripturală şi de performanţă spirituală.  

III. Părtăşia credincioșilor. ,,Având în vedere că este o pâine, noi care suntem mulţi suntem un trup; căci toţi luăm parte din aceeaşi pâine" (1 Cor. 10:17). Puţine lucruri din peisajul închinării spirituale realizează părtăşia frăţească la nivelul atins în timpul împărtăşirii cu Cina Domnului. Credincioşii care nu se împărtăşesc sau care se împărtăşesc în mod sistematic la alte biserici nu au părtăşie spirituală, nu sunt în unitatea Duhului cu biserica locală. Din acest motiv nu se poate împărtăşi un credincios care are un conflict nerezolvat cu un alt credincios. Cina Domnului impune unitatea spirituală.  Este din nou Cina Domnului. În ce fel aminteşti pe Domnul prin împărtăşire? În ce fel realizezi sfinţirea personală prin mărturisirea şi părăsirea păcatului? În ce fel întăreşti şi susţii unitatea bisericii locale în care eşti membru?

 

   8 octombrie

 

   Anul acesta se împlinesc 500 de ani de la realizarea Reformei Protestante de către Martin Luther, care, pe 31 octombrie 1517, publica cele „95 de teze“ prin care critica abuzurile Papei de la Roma şi vânzarea de indulgenţe. Alături de Edictul de la Milano din anul 313 AD şi de Marea Schismă din anul 1054 AD, Reforma a fost cel de-al treilea mare moment istoric al creştinismului, cu implicaţii politico-sociale semnificative.
   Credinţa este cheia pentru intrarea în cer, este baza relaţiei spirituale cu Dumnezeu, singura cale să fii mântuit şi să ai viaţă veşnică. Martin Luther mărturisea: ,,Credinţa nu este un vis omenesc sau o iluzie, ci este lucrarea lui Dumnezeu în noi. Ea ne aşază în lumea divină, ne instaurează în Dumnezeu. Ea îl omoară pe vechiul Adam din noi şi ne face o făptură nouă, ne schimbă inima, mintea, înţelegerea şi toate celelalte domenii ale personalităţii. Credinţa vine prin citirea Bibliei, ea implică o putere de viaţă care ne împinge irezistibil spre Dumnezeu. Credinţa nu întreabă care sunt faptele bune care trebuie făcute, ci le înfăptuieşte fără nici o întrebare”.
   D. L. Moody mărturisea: ,,M-am rugat pentru credinţă şi am aşteptat ca Dumnezeu să mă lovească cu ea ca şi cu un trăznet şi nu s-a întâmplat nimic... Am deschis atunci Biblia si am început să citesc cu regularitate. Am aflat că credinţa vine în urma auzirii Cuvântului lui Dumnezeu. De când citesc, credinţa mea este într-o continuă creştere.”
   Credinţa nu este împotriva raţiunii, ci dincolo de limitele acesteia, este o continuare a ei. Ceea ce credem despre Dumnezeu este cel mai important lucru despre noi înşine, pentru că ne modelează existenţa. Ceea ce credem determină cum ne comportăm, iar ambele determină ce devenim şi unde ne petrecem eternitatea - în rai sau iad, cu Dumnezeu sau împreună cu Diavolul în infern. Dacă credinţa pe care o are cineva nu a avut puterea să-i schimbe viaţa, este cea mai bună dovadă că el ar trebui să aibă putere să schimbe credinţa aceea, pentru că este ineficientă, neadevărată. Adevărata credinţă îndumnezeieşte, schimbă viaţa, îl duce pe om în inima lui Dumnezeu şi pe El în inima omului. Adevărata credinţă în Dumnezeu transformă şi se vede la prima vedere. O credinţă uşor de ascuns este şi uşor de pierdut!
Credinţa în Dumnezeu vede invizibilul, crede incredibilul şi primeşte drept răsplată imposibilul. O credinţă mică te poate duce în cer, timp în care una mare poate aduce cerul la tine, ca să-l împarţi cu familia şi cu ceilalţi muritori. Este bucuria lui Dumnezeu să dăruiască, este nevoia şi datoria noastră să primim prin credintă şi primind să avem.
   Mulţi oameni sunt convinşi că ar putea muta munţii prin credinţă, dacă s-ar găsi cineva să dea la o parte dealurile care stau în cale. Suntem înclinaţi să credem nu ceea ce este adevărat, ci ceea ce este uşor şi nu ne costă, ceea ce ne place cel mai mult. Suntem tentaţi să alegem biserici cât mai libertine, în care să avem libertatea firii pământeşti, dar să ne amăgim şi cu speranţa că suntem mântuiţi. Fără fapte, credinţa nu numai că este moartă, dar mai miroase şi urât.
   Adevărata credinţă se preocupă de ce a spus Dumnezeu, nu de ceea ce au spus înţelepţii, pentru că în orice împrejurare credinţa este necesară, dar şi suficientă. Trebuie doar să nu te îndoieşti niciodată, în întuneric, de ceea ce a spus Dumnezeu pe când era încă lumină. Destinul veşnic al oamenilor se realizează prin credinţă. Banii şi lucrurile de pe pământ nu au nici un amestec.
   Stimați prieteni, vă invităm cu dragoste la Betania să medităm împreună la ceea ce credem, la ce suntem, dar mai ales la ceea ce vrem să devenim prin credinţa în Isus Cristos, Fiul lui Dumnezeu!

  15 octombrie

 

 

Cartea Iona prezintă istoria unui om pe care Dumnezeu l-a chemat să slujească, a unui om care refuză să slujească, a unui om care slujește doar constrâns. Iona s-a născut in Amitai, la aprox. 5 km de Nazaretul Galileii, fiind unul dintre ucenicii lui Elisei, contemporan cu Naum. Iona a trăit în Regatul de Nord şi a profeţit despre prosperitatea de care Israel s-a bucurat în zilele lui Ieroboam (2 Regi 14:25). Cartea Iona a fost scrisa în jurul anilor 730 AD, iar profetul Iona a slujit în timpul împăratului Ieroboam al 2-lea. Cele 4 capitole ale cărţii însumează 48 de versete și prezintă patru etape ale procesului disciplinării lui Iona: 1) Experiența lui Iona cu furtuna. 2) Experiența lui Iona cu peştele. 3) Experiența lui Iona cu oraşul Ninive. 4) Experiența lui Iona cu Dumnezeu.
Cartea lui Iona este cea mai mare revelaţie din Vechiul Testament cu privire la harul lui Dumnezeu care mântuiește și păcătoşi dintre neevrei. În această carte sunt multe lecţii practice:
1) Prima este că vedem declinul uman și măreția răbdării, iubirii și restaurării divine.
2) Atunci când suntem neascultători de Dumnezeu, încercăm să fugim de El (1:3).
3) Ca o consecință inevitabilă a păcatului, omul își pierde pacea (1:4).
4) Această stare de vinovăție, frustare și răzvrătire îi afectează pe toţi oamenii din jur (1:5).
5) Este ciudat că omul care a provocat nenorocirea (în cazul lui Iona, furtuna) este nepăsător și iresponsabil de ceea ce a făcut (1:5).
6). Dreptatea lui Dumnezeu îl confruntă pe omul vinovat (1:8). Iona este constrâns de experiențele în care Dumnezeu îl implică, să-și recunoască propria vinovăție, rostindu-și singur sentința (1:9).
7) Lecția acestei experiențe a profetului Iona este că diavolul îl expune public, după ce l-a ademenit să păcătuiască, promițându-i că nu o să știe nimeni (1:10).
8) Ceea ce este impresionant în experiența lui Iona este faptul că Dumnezeu poate să câştige oameni la mântuire chiar şi prin slujirea unor mesageri nedemni (1:16).
Dumnezeu îl trimite pe Iona în slujbă la Ninive, însă el își permite să aleagă Tarsul, neascultându-L pe Dumnezeu. Iona nu se mai vede un rob care trebuie să asculte, ci un domn care are de ales.
1. De ce nu a vrut Iona să meargă la Ninive?
a) pierderea confortului; b) confruntarea cu dușmanii asirieni;
c) riscuri foarte mari; d) pierderea oportunității răzbunării
2. De ce a ales Iona să meargă la Tars?
a) Mândria, puterea, slava: ,,Căci este o zi a Domnului oştirilor împotriva oricărui om mândru şi trufaş, împotriva oricui se înalţă, ca să fie plecat: împotriva tuturor corăbiilor din Tarsis şi împotriva tuturor lucrurilor plăcute la vedere. Mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor va fi plecată” (Isaia 2:16-17);
b) Afaceri, bogății, relații: ,,Corăbiile din Tars îţi aduceau mărfurile pe mare; erai în culmea bogăţiei şi slavei, în inima mărilor! Când ieşeau mărfurile tale pe mări, săturai un mare număr de popoare; cu belşugul avuţiilor şi mărfurilor tale, îmbogăţeai pe împăraţii pământului. Acum însă eşti sfărâmat de mări, negoţul tău a pierit în adâncimea apelor şi toată mulţimea ta de oameni s-a cufundat odată cu tine!” (Ezechiel 27:25, 33-34)
Pentru noi Ninive este în familie, este la lucru, este în slujbă, este în vizite la spital, este în închinare, este în dărnicie, este oriunde ne trimite Dumnezeu. Tarsul este marea alternativă, este marea ispită, este marea noastră alegere, este libertatea de a ne îndepărta de Dumnezeu cu buzunarele pline de argumente. Duminca, Ninive este la Biserică, Tarsul este... în altă parte, oriunde în altă parte. În ce direcție mergi acum?

 

 

 

22 octombrie

 

Iubirea față de soție și respectul față de soț sunt poruncile primare ale lui Dumnezeu pentru soți. Cea mai mare nevoie a unui soț este să fie respectat, iar cea mai mare nevoie a unei soții este să fie iubită. Soțul dorește mai mult să fie respectat decât să fie iubit, însă soția dorește mai mult să fie iubită decât să fie respectată. Atât iubirea soțului, cât și respectul soției sunt poruncite de Biblie și trebuie să fie necondiționate. Iubirea soțului și respectul soției nu trebuie să fie reacții la meritele tovarășului de viață. Când soțul acționează fără iubire, soția reacționează fără respect, devenind critică, cicălitoare, reproșătoare, disprețuitoare, istorică, nerecunoscătoare... Bărbații nu se pricep să facă față disprețului, provocării, adversității, de aceea ei vor reacționa într-unul dintre cele două feluri posibile: tăcere sau luptă.
Care sunt motivele care o fac pe soție să se simtă neiubită?
1. Soțul nu o înțelege. El nu consideră faptul că soția este o ființă foarte diferită de bărbat: ,,Soților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu soțiile voastre” (1 Petru 3:7a).
2. Soțul nu îi oferă atenție. Atenția lui se manifestă doar în domeniul relației intime, lucru care o face pe soție să se simtă manipulată: ,,Soților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu soțiile voastre, dându-i cinste ca unui vas mai slab” (1 Petru 3:7a).
3. Nu este devotat soției. Uneori soțul dă prioritate serviciului sau sportului înaintea soției: ,,Soților, purtați-vă și voi la rândul vostru cu înțelepciune cu soțiile voastre, dându-i cinste ca unui vas mai slab, ca să nu fie împiedicate rugăciunile voastre” (1 Petru 3:7a).
Din aceste motive, Biblia îi cere soțului să iubească necondiționat, să iubească manifestând acțiunea, nicidecum manifestând reacția. Iubirea este cheia motivării unei soții, fiind cea mai folositoare investiție a soțului în viața de familie. Când soția acționează fără respect, soțul reacționează fără dragoste, devenind indiferent, nepăsător, iresponsabil și necomunicativ.
Femeile nu se pricep să facă față singurătății, tăcerii, de aceea vor reacționa criticând, reproșând, generalizând, devenind istorice și chiar răzvrătindu-se. Care sunt motivele care îl fac pe bărbat să se simtă nerespectat?
1. Soția nu are încredere în el. Se poartă cu el ca o mamă, nu ca o soție.
2. Nu-l apreciază, mereu este nemulțumită. De obicei remarcă lucrurile negative, ca și cum nimic nu este pozitiv în ce face soțul.
3. Generalizează, istoricizează, cicălește. Soția poate să aibă dreptate, dar dacă tonul vocii este greșit, atitudinea ei este percepută ca o lipsă de respect pentru soțul ei, constituindu-se într-o provocare pentru el.
Secretul fericirii în familie depinde de împlinirea celor două porunci primare, date de Dumnezeu soților: iubirea față de soție și respectul față de soț.