Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 13
    August

    Tabăra Şcolii duminicale 

     

    16
    August

     

    Corul şi fanfara

     

    încep repetiţiile

     

    19
    August

    Picnic @ Bunker Hill

     

  • 20
    August

    Summer Kids - 10 a.m.

     

    20
    August

    Nuntă

     

    27
    Octombrie

    Convenția copiilor

    @Betania

     

 

August 2014

 
 

pagina păstorului

August 2014

 
3 august 

       Unul dintre cele mai evidente simboluri ale iubirii lui Dumnezeu este crucea de pe Golgota, crucea dintre cruci. Pe crucea dintre cruci a murit Domnul, ca să nu mai murim noi. Alături de El au murit cei doi tâlhari, condamnaţi în acelaşi timp cu el pentru anumite fărădelegi. Crucea de pe Dealul Căpăţânii rămâne peste veacuri una dintre cele mai mari lecţii de viaţă spirituală pentru urmaşii Mântuitorului.

            1. Hristos a murit pe cruce pentru păcat.

            2. Tâlharul convertit a murit pe cruce faţă de păcat.

            3. Tâlharul neconvertit a murit pe cruce în păcat.

    Păcatul are legătură cu moartea, păcatul aduce moartea ,,fiindcă plata păcatului este moartea" (Rom. 6:23). Dacă păcatul este asociat cu moartea, atunci Hristos a murit pentru moarte, tâlharul convertit a murit faţă de moarte şi tâlharul neconvertit a murit în moarte. Credinţa în moartea Domnului Hristos şi pocăinţa de păcatele trecutului aduce mântuire. Omul este mântuit prin moartea Mântuitorului, prin care moarte a plătit pentru toate păcatele trecutului. Mântuirea înseamnă iertarea păcatelor şi ieşirea de sub acuzaţia vinovăţiei provocate de păcat. În această nouă viaţă primită prin Hristos, omul mântuit va trăi în absenţa păcatului. Aceasta înseamnă că omul este mort faţă de păcat şi implicit mort faţă de moarte. Dacă după primirea mântuirii omul rămâne condus de firea pământească va continua să trăiască în păcat, reintrând în felul acesta sub acuzaţia divină. Omul nu poate elimina raportul cu păcatul şi cu moartea, dar poate schimba acest raport. Omul ori este mort în pacat şi în moarte şi trăieşte faţă de păcat, ori este mort faţă de păcat şi faţă de moarte şi este trăieşte în puritate.

      Numai Mântuitorul a murit pentru păcat, oamenii ori suntem morţi faţă de păcat, ori sunt morţi în păcat. Omul mort în păcat este mort în moarte, este înfăşurat în păcat, este dominat, condus şi controlat de păcat. Pedeapsa pentru păcat este moartea. Omul mântuit este mort faţă de păcat, este mort faţă de moarte, este mort faţă de dominaţia, controlul şi conducerea păcatului şi a morţii. Omul mântuit este independent faţă de păcat şi faţă de moarte. Hristos a murit ca să ne ia moartea, să distrugă păcatul care ne face vrednici de pedeapsa cu moartea. Dacă omul mântuit continuă să trăiască în păcat şi după convertire, el reintră sub acuzaţia păcatului şi reprimeşte pedeapsa morţii pentru păcat. Din acest motiv omul mântuit trebuie să moară faţă de păcatul prezent, precum a murit Hristos pentru păcatele lui din trecut. Păcatul aduce moartea, acolo unde este păcatul este şi moartea. Omul mântuit rămâne cu potenţialitatea să păcătuiască, de aceea înfrânarea de la păcat este singura soluţie. Prin înfrânare omul este separat de păcat şi implicit faţă de moarte. Dreptatea şi justiţia lui Dumnezeu au fost satisfăcute prin pedeapsa pe care trebuia să o suporte omul pentru păcat, însă a suportat-o Hristos pentru om.

     Dacă Dumnezeu n-ar fi fost drept, nu ar fi fost nevoie ca Fiul Său să sufere şi să moară. Dacă Dumnezeu n-ar fi fost iubitor, nu ar fi dorit ca Fiul Său să sufere şi să moară în locul omului. În felul acesta dragostea lui Dumnezeu a satisfăcut dreptatea lui Dumnezeu. Dragostea lui Dumnezeu a împlinit cererile dreptăţii lui Dumnezeu. ,,Tot aşa şi voi înşivă, socotiţi-vă morţi faţă de păcat, şi vii pentru Dumnezeu, în Isus Hristos, Domnul nostru. Deci păcatul să nu mai domnească în trupul vostru muritor şi să nu mai ascultaţi de poftele lui. Să nu mai daţi în stăpânirea păcatului mădularele voastre, ca nişte unelte ale nelegiuirii; ci daţi-vă pe voi înşivă lui Dumnezeu, ca vii din morţi ce eraţi; şi daţi lui Dumnezeu mădularele voastre, ca pe nişte unelte ale neprihănirii" (Rom. 6:11-13).

                                                                                                    

 

10 august      

    

Psalmul 127 este scris de Solomon, unul dintre cei mai înţelepţi oameni de pe pământ. În ciuda înţelepciunii sale de excepţie, în a doua parte a domniei sale de patruzeci de ani, Solomon s-a îndepărtat de Dumnezeu. A început bine, rugându-se pentru înţelepciune. A continuat bine, rugându-se cu înţelepciune pentru dedicarea şi sfinţirea Templului pe care l-a construit pentru Dumnezeu. În cartea Eclesiastul, Solomon vorbeşte despre perioada sa de îndepărtare de Dumnezeu, de perioada în care a văzut lumea şi viaţa din perspectiva omului fără Dumnezeu. Căutările lui Solomon în acestă perioadă sunt următoarele:
1. A căutat înţelepciunea - ,,Mi-am pus inima să cunosc înţelepciunea" (Eclesiastul 1:17). Înlocuindu-L pe Dumnezeu cu înţelepciunea, Solomon prezintă cu amărăciune următoarea concluzie: ,,Căci unde este multă înţelepciune este şi mult necaz, şi cine ştie multe, are şi multă durere" (1:18).
2. A căutat plăcerea şi averea - ,,Am hotărât în inima mea să-mi veselesc trupul cu vin... mi-am zidit case, am sădit vii, mi-am făcut grădini şi livezi de pomi... mi-am făcut iazuri... am cumpărat robi şi roabe... mi-am strâns argint şi aur... mi-am adus cântăreţi şi cântăreţe, şi desfătarea fiilor oamenilor, o mulţime de femei" (2:3-8). Solomon comentează frustrat aceste experienţe prin care s-a îndepărtat de Dumnezeu, spunând: ,,Atunci am urât viaţa, căci nu mi-a plăcut ce se face sub soare: totul este deşărtăciune şi goană după vânt" (2:17).
În urma acestor experienţe Solomon Îl caută pe Dumnezeu şi scrie Psalmul 127, în care proclamă dependenţa de Dumnezeu, fără de care absolut totul este ,,degeaba", este ,,deşertăciune". În acest psalm Solomon explică câteva lucruri:
1. Degeaba oamenii zidesc case, dacă nu sunt dependenţi de Dumnezeu, trăind sub autoritatea legilor Sale.
2. Degeaba oamenii organizează oraşele, dacă nu sunt dependenţi de Dumnezeu, trăind sub autoritatea voii Sale.
3. Degeaba oamenii organizează şi tehnologizează procesul de producţie, dacă nu sunt dependenţi de Dumnezeu.
4. Dependenţa de Dumnzeu se reflectă în viaţa de familie, iar bătrâneţea este timpul succesului sau al ruşinii.
Dependenţa de Dumnezeu, cunoaşterea şi împlinirea voii Sale sunt realizabile atunci când omul experimentează sfatul lui Pavel:
1. Dedicare totală pentru Dumnezeu: ,,aduceţi trupurile voastre ca o jertfă vie, sfântă, plăcută lui Dumnezeu..." (Rom. 12:1)
2. Diferenţă totală de mentalitatea lumii: ,,Să nu vă potriviţi chipului veacului acestuia" (vers. 2a)
3. Schimbarea mentalităţii de viaţă după modelul divin: ,,să vă prefaceţi, prin înnoirea minţii voastre, ca să puteţi deosebi bine voia lui Dumnezeu: cea bună plăcută, plăcută şi desăvârşită" (vers.2b).
Solomon spune că totul este degeaba fără Dumnezeu, este inutil, este în zadar.

 

17 august 

      Biblia este cartea începuturilor şi a sfârşitului. Prezentând începuturile, Biblia remarcă faptul că la început Dumnezeu a făcut omul: ,,Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său, l-a făcut după chipul lui Dumnezeu; parte bărbătească şi parte femeiască i-a făcut" (Gen. 1:27). Datorită specificul ei constituţional, a psiholgiei ei diferite de bărbat, dar şi a chemării ei să se supună soţului, femeia este o fiinţă complexă şi foarte influentă. Această influenţă este nimicitoare pentru ea şi casa ei dacă nu este împletită cu înţelepciunea - ,,Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei" (Prov. 14:1). Centrul de influenţă din familie este femeia. Influenţa unui persoane neînţelepte este ucigătoate, atât pentru ea, cât şi pentru cei din jurul ei.  Când Mântuitorul Hristos vorbeşte despre înţelepciune, despre omul cu judecată, explică felul în care se ajunge la înţelepciune şi felul în care se manifestă omul înţelept: ,,De aceea, pe oricine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă" (Matei 7:24). Analizând portretul omului înţelept menţionat de Domnul Isus în acest pasaj, observăm următoarele caracteristici:

1. Omul înţelept aude - ,,orişicine aude". Dincolo de surzenia psihică instalată în subconştientul oamenilor ca o măsură involuntară a instinctului de conservare, la presiunea dureroasă creată de viaţa modernă, omul înţelept îşi păstrează capacitatea să audă. ,,Împietreşte inima acestui popor, fă-l tare de urechi şi astupă-i ochii, ca să nu vadă cu ochii, să n-audă cu urechile, să nu înțeleagă cu inima.” (Isaia 6:10)

2. Omul înţelept aude cuvintele Creatorului - ,,orişicine aude aceste cuvinte ale Mele". Incapacitatea de a auzi glasul lui Dumnezeu este o mare pierdere pentru suflet. Dincolo de zgomotul păcătos al lumii, de chemările perfide ale ispitei, de influenţa unui anturaj periculos, de tendinţele fireşti ale unei inimi nestăpânite, omul înţelept aude vocea Stăpânului care-i hrăneşte şi zideşte sufletul.

3. Omul înţelept împlineşte - ,,orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face." Înţelepciunea nu este un scop în sine, ci este doar capacitatea de a aplica lucrurile ştiute. Omul care nu ştie este neinformat, însă cel care ştie, dar nu împlineşte, este neînţelept, este vinovat.

4. Omul înţelept îşi zideşte casa - ,,orişicine aude aceste cuvinte ale Mele şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa." Înţelepciunea unui om se vede în zidirea casei lui, nu în răsfăţarea personală. Egoismul este defectul unui om care sacrifică drepturile oricui pentru propriul interes. Înţelepciunea este calitatea care foloseşte resursele personale pentru zidirea propriei familii.

5. Omul înţelept îşi zideşte casa cu ajutorul lui Dumnezeu - ,,orişicine aude aceste cuvinte ale Mele, şi le face, îl voi asemăna cu un om cu judecată care şi-a zidit casa pe stâncă." Nu mofturile sau vestimentaţia, nu parfumul sau laudele personale, nu independenţa şi nesupunerea păcătoasă, ci o casă zidită cu efort şi sacrificiu este expresia înţelepciunii. ,,Femeia înţeleaptă îşi zideşte casa, iar femeia nebună o dărâmă cu înseşi mâinile ei" (Prov. 14:1). Solomon întreba retoric: ,,Cine poate găsi o femeie cinstită? Ea este mai de preţ decât mărgăritarele... Bărbatul ei este bine văzut la porţi, când şade cu bătrânii ţării" (Prov. 31:10). Lumea a început cu o căsătorie şi se va încheia cu o căsătorie. Între aceste două căsătorii este căsătoria fiecăruia dintre noi, pe care o putem zidi sau dărâma. O singură dată sub soare avem dreptul să zidim o căsătorie frumoasă, puternică şi fericită.

 

24 august                

O viaţă de familie fericită este unul dintre cele mai mari daruri pe care un om le poate primi de la Dumnezeu. ,,Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea; este un har pe care-l capătă de la Domnul" (Prov. 18:22). Acest dar este potenţial pentru toţi tinerii care vor să se căsătorească, însă se activează printr-o alegere potrivită, prin ascultare de Dumnezeu şi prin asumarea responsabilităţilor de familie. În acest verset din Cartea Proverbelor, Solomon pune în evidenţă următoarele aspecte:

I. INIŢIATIVA CĂUTĂRII ESTE RESPONSABILITATEA BĂRBATULUI. Biblia îi dă prioritate bărbatului ca să-şi caute soţie - ,,Cine găseşte o nevastă”. Dacă bărbatul a găsit, se presupune că a căutat. Adam a căutat, Eva s-a lăsat găsită. Caracterul unui bărbat se verifică nu prin iniţiativa căutării, ci  prin performanţa găsirii. Bărbatul are responsabilitatea  să caute pentru că are privilegiul să conducă. Are responsabilitatea să caute pentru că are obligaţia să iubească ce a găsit.

II. SUCCESUL CĂUTĂRII DEPINDE DE CARACTERUL SOŢULUI. Din moment ce Biblia vorbeşte despre soţii bune, aceasta înseamnă că există şi soţii rele - ,,Cine găseşte o nevastă bună". Calitatea soţiei căutate depinde de spiritualitatea și moralitatea bărbatului care caută. Este responsabilitatea bărbatului să caute, însă locul, timpul şi atitudinea cu care caută determină ce găseşte. O fată bună trebuie căutată într-un loc potrivit, într-un timp potrivit, folosind metode potrivite. Testul care verifică cel mai bine calitatea unui bărbat este performanţa căsătoriei lui.

III. FERICIREA SOŢULUI DEPINDE DE CALITATEA SOŢIEI. Biblia asociază găsirea soţiei potrivite cu o viaţă fericită - ,,Cine găseşte o nevastă bună, găseşte fericirea”. Fericirea bărbatului depinde de calitatea soţiei, nicidecum de pachetul de muşchi, de performanţa maşinii, de înălţimea casei sau de mulţimea banilor.

IV. DARUL LUI DUMNEZEU TREBUIE IDENTIFICAT DE BĂRBAT. O soţie bună este un dar al lui Dumnezeu, care trebuie identificat de fiecare bărbat. Acesta este motivul pentru care bărbatul trebuie să-şi caute soţia împreună cu Dumnezeu. Un bărbat se căsătoreşte într-o zi, însă în funcţie de calitatea căsătoriei va fi fericit sau nefericit în fiecare zi.   Dumnezeu îi dă fiecărui muritor o viaţă, însă fiecare hotărăşte ce face cu ea.                                                                

 31 august

 

Subiectul central al învățăturii Mântuitorului a fost Împărăția lui Dumnezeu. În NT întâlnim acest termen de peste 120 de ori sub diferite forme: ,,Împărăția cerurilor”, ,,Împărăția lui Israel”, ,,Împărăția care vine”… Deși Biserica e o parte importantă a Împărăției lui Dumnezeu, Împărăția nu se limitează doar la Biserică. Domnul Isus folosește termenul aramaic „malkut” pentru ,,Împărăție”, care termen nu se referă la un teritoriu geografic locuit, cât mai ales la activitatea regelui acelui teritoriu, rege care își exercită suveran puterea și primește ascultarea și proslăvirea. În opinia celor mai mulți teologi, Împărăția lui Dumnezeu are mai multe aspecte:

1. ASPECTUL FIZIC, PREZENT ȘI VIZIBIL AL ÎMPĂRĂȚIEI

    „După ce Ioan a fost prins, Isus a venit în Galileea, propovăduind Evanghelia Împărăţiei şi zicând: S-a împlinit vremea şi s-a apropiat Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 1:14a). „Iar Eu dacă cu Duhul lui Dumnezeu scot pe demoni, iată a ajuns la voi Împărăţia lui Dumnezeu” (Matei 12:28).

2. ASPECTUL INVIZIBIL, VIITOR ȘI INVIZIBIL AL ÎMPĂRĂȚIEI

    „Mulţi de la răsărit şi de la apus vor veni şi vor sta la masă cu Avraam şi cu Isaac şi cu Iacov în Împărăţia cerurilor” (Mt. 8:11; Lc. 13:28-29). „Adevărat grăiesc vouă că de acum nu voi mai bea din rodul viţei până în ziua aceea când îl voi bea nou în Împărăţia lui Dumnezeu” (Mc. 14:25; Mt. 26:29). Trecând dicolo de cele două aspecte ale Împărăției, Biblia explică faptul că este eternă: „Atunci Împăratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniţi binecuvântaţii Tatălui Meu de moşteniţi Împărăţia, care v-a fost pregătită de la întemeierea lumii” (Matei 25:34). Marele dușman al Împărăției lui Dumnezeu este Diavolul, creatorul păcatului, „balaurul cel mare, şarpele cel vechi, numit Diavolul şi Satana, acela care înşeală întreaga lume” (Apoc. 12:9).Pentru că pedeapsa pentru păcat este moartea, ,,Dumnezeu l-a izgonit pe Adam, şi la răsăritul grădinii Edenului a pus nişte heruvimi, care să învârtească o sabie învăpăiată, păzind drumul care duce la pomul vieţii” (Genesa 3:24). Din cauza păcatului natura omului alungat din Eden s-a pervertit și ,,când Dumnezeu S-a uitat spre pământ, iată că pământul era stricat; căci orice făptură îşi stricase calea pe pământ” (Gen. 6:11-12). Înainte să-l deporteze pe om din Eden, Creatorul a făcut prima afirmație cu privire la mântuirea omului păcătos și la pedepsirea diavolului - „Domnul Dumnezeu a zis şarpelui: „Fiindcă ai făcut lucrul acesta… vrăjmăşie voi pune între tine şi femeie, între sămânţa ta şi sămânţa ei. Aceasta îţi va zdrobi capul, şi tu îi vei zdrobi călcâiul”(Gen. 3:14-15). În perspectiva organizării, realizării și aplicării mântuirii Dumnezeu a dat trei mari daruri omenirii:

1. Îndrumătorul – Biblia la Sinai;

2. Mântuitorul – Hristos la Golgota;

3. Mângâietorul – Duhul Sfânt la Cincizecime

    Mântuitorul a asociat mântuirea și nașterea din nou cu intrarea în Împărăția lui Dumnezeu, prin faptul că oamenii au ieșit din Împărăție prin păcat și reintră prin mântuire. ,,Adevărat, adevărat îți spun că, dacă nu se naște cineva din apă și din Duh, nu poate să intre în Împărăția lui Dumnezeu” (Ioan 3:5). Oamenii mântuiți sunt numiți „Fiii Împărăţiei” (Mat. 13:38).