Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminică 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 19
    Noiembrie

     

    Ziua mulțumirii

    - părtășie la masă

     

     

    24
    Noiembrie

    Nu avem serviciu divin

     

    16
    Decembrie

    Colinda copiilor

     

  • 17
    Decembrie

    Concert de Crăciun

     

    24
    Decembrie

    Ajunul Crăciunului

     

    25
    Decembrie

    Întruparea

    Domnului Isus 

     

 

Septembrie 2013

 
 

pagina păstorului

Septembrie 2013

 
1 septembrie

   

           Cei treizeci şi nouă de împăraţi ai monarhiei evreieşti sunt un tezaur de învăţătură pentru căutătorii de înţelepciune. Toate marile lecţii ale vieţii sunt înghesuite în experienţele acestor oameni. Este impresionant să citim în Biblie că dintre cei douăzeci de împăraţi ai Regatului de Sud, opt au fost buni şi doisprezece au fost răi, în timp ce dintre cei nouăsprezece împăraţi ai Regatului de Nord, toţi au fost răi. Ahab este al şaptelea împărat din Regatul de Nord şi Biblia îl prezintă ca fiind unul dintre cei mai răi şi idolatri regi. Dezavantajul său cel mai mare este faptul că s-a căsătorit cu Izabela, o femeie păgână, prinţesa sidonienilor, care a devenit simbolul răului în Biblie. Atât tatăl său, Omri, pe care Biblia îl prezintă ca pe unul dintre cei mai răi regi, cât şi soţia sa, Izabela, au avut o influenţă nefericită asupra acestui bărbat. Istoria Regatului de Nord este marcată de imoralitatea lui Ieroboam, primul împărat al Israelului şi de imoralitatea lui Ahab, ambii legiferând idolatria la nivel de religie naţională.  Ahazia este fiul lui Ahab şi a domnit la Samaria aproape doi ani. Biblia îl prezintă ca fiind mai rău decât tatăl său, Ahab, pentru că ,,a umblat în calea tatălui său, în calea mamei sale şi în calea lui Ieroboam, fiul lui Nebat, care făcuse pe Israel să păcătuiască" (1 Împăraţi 22:52). 

1. Moştenirea naţională a lui Ahazia a fost una idolatră - ,,calea lui Ieroboam".

2. Moşterirea familială a lui Ahazia a fost una idolatră - ,,calea tatălui să şi calea mamei sale". 

  Contextul  cultural, tradiţional, religios în care s-a născut şi a crescut Ahazia a fost unul cât se poate de rău. Biblia ne învaţă că respectul pentru părinţi se exprimă prin cinstirea lor, nu prin repetarea idolatriei lor. Un copil nu este vinovat dacă se naşte într-un mediu ocult şi idolatru, ci devine vinovat dacă împărtăşeşte şi promovează ocultismul şi idolatria familiei lui atunci când devine adult. Pe lângă moştenirea sa idolatră, Ahazia a ales, când a devenit adult, să fie un duşman al lui Dumnezeu. El a avut un accident în urma căruia a trimis soli la Ecron să întrebe idolul oraşului dacă se va face sănătos sau va muri. Dumnezeu îl trimite pe profetul Ilie să-i întrebe pe solii împăratului: ,,Oare nu este Dumnezeu în Israel, de vă duceţi să întrebaţi pe Baal-Zebub, dumnezeul Ecronolui?" În toată răutatea lui, tatăl său, Ahab, întreba şi idolii, dar consulta şi pe profeţii lui Dumnezeu, însă Ahazia a întrebat doar idolii, dovedindu-se a fi mai idolatru decât tatăl său. Deşi Ahazia a încercat de multe ori să-l ucidă pe Ilie, Dumnezeu l-a protejat, însă împăratul protejat de armata sa a murit pedepsit de Dumnezeu pentru păcatele lui. Lecţia de viaţă a acestui om este dureroasă şi plină de învăţătură:

1. Cine respectă cultura naţională, tradiţiile religioase sau obiceiurile părinteşti mai mult decât Legea lui Dumnezeu, menţionată în Biblie, nu va primi binecuvântarea divină, ci blestemul.

2. Cine va pune o altă autoritate deasupra autorităţii divine nu va fi binecuvântat, ci pedepsit.

De aceea spune Biblia: ,,Ferice de omul care se teme de Domnul" (Psalm 112:1).

 

8 septembrie

    

Dacă două dintre celel mai mari riscuri ale soţilor sunt maturitatea şi pofta, două dintre cele mai mari riscuri ale soţiilor sunt competiţia şi goliciunea.

1. COMPETIŢIA

Când Dumnezeu a proiectat şi a creat familia, a vrut ca soţia să-l completeze pe soţ, nu să intre în competiţie cu el. Din acest motiv Creatorul îi cere soţiei să-şi respecte soţul, supunându-i-se în dragoste. De asemenea, Dumnezeu a vrut să existe interdependenţă în relaţia de cuplu, nu independenţă. Deşi au aceeaşi natură, soţii diferă funcţional, motiv pentru care depind unul de celălalt în viaţa de familie.

2. GOLICIUNEA 

Îmbrăcămintea provocatoare este o invitaţie la păcat, stimulând impulsuri păcătoase şi punând în evidenţă o atitudine uşuratică. În absenţa acestor provocări ar fi mai puţine violuri şi crime, mai puţine familii a căror fericire a fost distrusă de infidelitate şi mai puţine căderi în păcatul necurăţiei şi destrăbălării. Trebuie să acceptăm că atunci când Biblia vorbeşte despre vestimentaţie, prezintă principii şi concepte, nu forme şi reguli. Formele şi regulile se schimbă de la o cultură la alta, însă principiile şi conceptele Împărăţiei sunt eterne. Oamenii maturi nu au mare nevoie de forme şi reguli pentru că ei înţeleg şi aplică princi- piile şi conceptele Împărăţiei, însă oamenii fireşti sau imaturi au nevoie să fie conduşi de reguli, pentru că nu gândesc duhovniceşte. Hainele cu care ne îmbrăcăm nu ne fac mai plăcuţi lui Dumnezeu, însă felul în care ne îmbrăcăm arată cât de mult Îl placem noi pe Dumnezeu. Ele vorbesc despre identitatea, motivaţiile şi intenţiile noastre. Scopul modestiei vestimentare are rolul să protejeze intimitatea şi inima omului credincios, să prevină seducerea celor din jur şi să consolideze fideli- tatea şi relaţiile de familie.  După ce Eva şi Adam au căzut în păcat, au experimentat ruşinea că sunt goi şi şi-au acoperit zona intimă a corpului cu nişte ,,şorţuri/cingătoare" din frunze. Deşi nu le era frig, Dumnezeu le-a făcut ,,haine din piele" şi i-a îmbrăcat cu ele. Cuvântul evreiesc pentru ,,haine din piele" este ,,ketoneth" care înseamnă ,,tunică robă, haină lungă". Această imagine din Eden prezintă tendinţa goliciunii umane în contrast cu decenţa vestimentaţiei divine. Într-o împrejurare, Mântuitorul spunea: ,,La început n-a fost aşa" (Matei 19:8). Peste tot în Biblie unde se face referire la haine se vorbeşte despre tunică şi manta. Aceste două piese vestimentare erau atăt pentru bărbaţi, cât şi pentru femei, diferind în faptul că hainele pentru femei erau lungi până la pământ. Specialiştii spun că între 65-75% din comunicare se face prin limbajul nonverbal, adică fără cuvinte. Felul în care se îmbracă o persoană are un mesaj nonverbal foarte puternic. Spre exemplu, Tamar schimbându-şi hainele a fost confundată de către socrul său cu o femeie stricată: ,,Atunci ea şi-a lepădat hainele de văduvă, s-a acoperit cu o maramă, s-a îmbrăcat în alte haine şi a şezut jos... Iuda a văzut-o şi a luat-o drept curvă..." (Gen. 28:14-15). Este uşor să înţelegem faptul că hainele au spus oamenilor din jur dacă Tamar este văduvă sau prostituată. Biblia explică puterea mesajului hainelor: ,,...şi iată că i-a alergat înainte o femeie îmbrăcată ca o curvă..." (Prov. 7: 10). Pavel spunea: ,,Vreau, de asemenea, ca femeile să se îmbrace în chip cuviincios (decent), cu ruşine şi sfială..." (1 Tim. 2:9). 

Concluzia şi aplicaţia practică este sub forma unor întrebări:

1. Îşi va permite o femeie serioasă să se îmbrace ca o femeie neserioasă?

2.  O femeie serioasă care îşi permite să se îmbrace ca o femeie neserioasă va mai putea să dovedească că este serioasă?

 

 

 

15 septembrie

    Petru a fost unul dintre cei mai mari apostoli ai Mântuitorului şi unul dintre cei mai proeminenţi lideri ai Bisericii Creştine Primare. El a fost cel mai prolific predicator al acelor vremuri şi a scris două epistole care-i poartă numele. Diferită de cele mai multe epistole din NT, prima epistolă scrisă de Petru, înainte de martirajul său din anul 64 d.Hr., nu este destinată unei biserici locale, ci tuturor credincioşilor din câteva regiuni (1 Petru 1:1). Fiind în timpul prigoanei lui Nero, Petru îi încurajează prin epistola sa pe sfinţii aflaţi în suferinţă. În capitolul cinci, Petru se adresează câtorva categorii de creştini, având pentru ei îndemnuri pentru un mod de viaţă corect:

I. ÎNDEMNURI PENTRU PASTORI (5:1-4)

1. Să slujească în mod responsabil şi cu pasiune.

2. Să fie modeşti şi exemple pentru credincioşi.

Petru anticipează cele două posibile extreme ale slujirii:

1. Slujirea cu responsabilitate, dar cu o notă de superioritate şi stăpânire

2. Slujirea cu modestie, dar cu o tendinţă de nepăsare şi iresponsabilitate. Petru recomandă echilibrul şi excelenţa în slujirea pastorală, adică responsabilitatea combinată cu modestia. El porunceşte liderilor  ,,să păstorească turma", adică s-o hrănească prin cuvântul Scripturilor şi s-o păzească prin grija pastorală. Păstorul cunoaşte nevoile turmei, el îşi cunoaşte oile, oiţele şi mieluşeii. El relaţionează cu oamenii din biserică, îi vizitează, îi consiliază, îi sfătuieşte, îi mustră, îi îndrumă, primeşte mărturisirile lor. El stă în mijlocul credincioşilor în fiecare zi, observă tendinţele, pericolele, nevoile, riscurile turmei şi are respon- sabilitatea să hrănească, să ocrotească şi să conducă. El trebuie să ofere o instruire spirituală complexă credincioşilor, fără să aibă în vedere avantajele personale sau popularitatea.

II. ÎNDEMNURI PENTRU TINERI (5:5A) Tinerii să fie supuşi celor bătrâni, să le dea respect şi să se lase învăţaţi şi conduşi de ei.

III. ÎNDEMNURI PENTRU TOŢI CREDINCIOŞII (5:5b-10)

1. Smerenia este secretul împotriva mândriei.

2. Încrederea în providenţa lui Dumnezeu este secretul împotriva fricii şi îngrijorării.

3. Vegherea şi disciplinele spirituale sunt secretul împotriva căderii din credinţă. El îl compară pe diavolul cu un leu care răcneşte, dă târcoale şi încearcă să înghită pe oamenii născuţi din nou, de aceea ei trebuie să vegheze, să se maturizeze şi să rabde suferinţa.

 

22 septembrie

   Biblia vorbește mult în Vechiul Testament despre statutul şi responsabilităţile soţilor, despre viaţa de familie. În Noul Testament Domnul Hristos, Petru şi mai apoi Pavel continuă prezentarea revelaţiei divine în legătură cu viaţa de familie. Scriind Epistola către Efeseni, Pavel în capitolul cinci explică următoarele principii:

1. Soţii sunt comparaţi cu Hristos, soţiile cu Biserica.

2. Soţii sunt comparaţi cu capul, soţiile cu trupul.

3. Soţilor li se cere să iubească cum a iubit Hristos Biserica, soţiilor li se cere să se supună soţilor, după cum Biserica este supusă lui Hristos.

4. Stăpânirea lui Hristos n-a fost dominatoare faţă de Biserică, ci slujitoare.

5. Supunerea Biserici faţă de Hristos nu e din obligaţie, ci voluntară. În capitolul cinci al epistolei către Efeseni, Pavel face diferenţa între conducerea plină de dragoste a unui soţ care seamănă cu Hristos şi supunerea voluntară a unei soţii care seamană cu Biserica. Prin învăţătura acestui pasaj, căsătoria nu este nici dictatură, nici democraţie. De asemenea, Biblia menţionează că soţul nu trebuie să domine, ci doar să conducă, iar femeia să fie supusă soţului ei, dar nu inferiorizată acestuia.

Biblia cere soţiei să se supună soţului şi niciodată invers. De asemenea, Cartea cere soţului să se comporte cu atenţie şi respect faţă de soţie, s-o iubească, să-i poarte de grijă şi să lucreze la desăvârşirea ei. Supunerea soţiei este explicată prin prezentarea originii acesteia:

1. Soţia este făcută dintr-un material diferit. Ea este făcută din barbat, or bărbatul este făcut din ţărână.

2. Soţia este făcută pentru un scop diferit. Ea este făcută pentru bărbat, fiind un ajutor potrivit pentru el.

3. Soţia a fost făcută într-un moment diferit. Ea a fost făcută în urma bărbatului.   Scripturile prezintă calităţile soţului în poziţia sa de cap al soţiei:

1. Relaţia spirituală personală cu Dumnezeu. Pentru că spiritu- alitatea soţului nu poate substitui spiritualitatea soţiei lui, cuvântul lui Dumnezeu le descrie pe soţii: ,,că nădăjduiau în Dumnezeu" (1 Petru 3:5).

2. Viziune spirituală pentru familie. Când Adam şi Eva au păcătuit, nu a contat faptul că soţia a mâncat prima din fructul oprit, Dumnezeu l-a întrebat pe soţ: ,,Adame, unde eşti?"   

3.  Soţul are iniţiativa în împăcare. Atunci când afirmăm faptul că soţia trebuie să fie supusă soţului pentru că Biserica este supusă lui Hristos, tot aşa trebuie să menţionăm şi faptul că Hristos a avut iniţiativa împăcării cu Biserica şi El a plătit preţul pentru această împăcare. Hristos a avut iniţiativa împăcării. Prin comparaţia pe care Biblia o face între Hristos şi Biserică pe de-o parte şi soţ şi soţie pe de cealaltă parte, desprindem următoarele responsabilităţi:

1. Soţul trebuie să conducă şi să iubească soţia.

2. Soţul trebuie să supravegheze soţia şi s-o sfinţească.

3. Soţul trebuie să călăuzească soţia şi să se jertfească pentru ea. Numai asumarea responsabilităţilor de soţ îl face pe acesta cap al familiei, al soţiei şi al copiilor lor.

 

29 septembrie

 

Biserica primară a fost instruită şi organizată de Domnul Isus şi de apostoli, motiv pentru care noi folosim practicile şi învăţăturile ei ca exemplu şi reper pentru biserica vremurilor noastre. Biblia ne prezintă măreţia lucrării spirituale din vremea aceea, dar în egală măsură şi dificultăţile cu care s-au confruntat Domnul Isus şi apostolii. Bisericile locale din vremea aceea erau zdrobite de persecuţie, frământate de neînţelegeri teologice şi mai ales agitate de instabilitatea specifică treceriii de la sistemul Vechiul Testament la cel al Noului Testament.  Un exemplu grăitor, dar şi educativ, este neînţelegerea teologică apărută în Antiohia între apostoli şi un grup de oameni veniţi din Iudea. Privind la acest exemplu putem învăţa câteva lucruri folositoare:

I. ORICE RELAŢIE ESTE EXPUSĂ LA CONFLICT.

Privind la acest eveniment putem înţelege faptul că orice grup de oameni, oriunde şi oricând, va fi confruntat cu anumite diferenţe de opinie, neînţelegeri şi adversităţi. De obicei, Pavel şi ceilalţi apostoli îşi foloseau autoritatea să înveţe, să mustre, să îndrepte şi să răspundă la orice problemă care apărea în bisericile Domnului. De data aceasta însă Scripturile ne spun că apostolii au avut cu oamenii veniţi din Iudea ,,un schimb de vorbe şi păreri deosebite" (Faptele Ap. 15:2a). Este adevărat că uneori în familie, chiar şi în biserică, există păreri deosebite. Aceste situaţii trebuie tratate cu maturitate şi înţelepciune pentru a păstra pacea, unitatea şi armonia relaţiei şi a grupului.

II. ORICE CONFLICT TREBUIE REZOLVAT CU ÎNŢELEPCIUNE.

Din cauza neînţelegerii apărute, fraţii din Antiohia au propus ca Pavel şi Barnaba să meargă la Ierusalim şi ,,să întrebe pe apostoli şi prezbiteri asupra acestei neînţelegeri" (Faptele Ap. 15:b). Este in- teresant că Pavel şi Barnaba, care au plantat biserici peste tot, nu au putut rezolva neînţelegerea respectivă şi au acceptat că au nevoie de ajutor. Se apre că este singura dată când Pavel, întâlnind o problemă, amână rezolvarea ei, pentru a se consulta cu apostolii şi prezbiterii de la Ierusalim. El a ştiut că această neînţelegere teologică majoră prezentă între iudei şi creştini va tulbura permanent frăţietatea, motiv pentru care a apelat la un nivel de autoritate mai mare. Ajunşi la Ierusalim, au prezentat un raport misionar şi au împărtăşit fraţilor neînţelegerea din Antiohia. Scriptura menţionează că ,,apostolii s-au adunat laolaltă să vadă ce este de făcut" (vers.15:6).

III. ORICE REZOLVARE TREBUIE SĂ ADUCĂ PACE ŞI UNITATE.

Biblia explică faptul că în timpul acestui Consiliului de la Ierusa- lim ,,După ce s-a făcut multă vorbă, s-a sculat Petru şi a vorbit" (vers. 15:7). Apoi, pe rând, au vorbit Pavel şi Barnaba şi aproape de închei- ere a vorbit Iacov (vers. 12-13). În încheiere, ,,apostolii, prezbiterii şi întreaba biserică au găsit cu cale să..." (vers. 15:22). Vorbind despre ce s-a întâmplat, ei au explicat: ,,Căci s-a părut nimerit Duhului Sfânt şi nouă..." (vers. 28). Când răspunsul Consiliului de la Ierusalim a fost citit în Antiohia, Biblia spune că ,,fraţii s-au bucurat de îmbărbătare..." (vers. 31). Nu putem evita conflictele, dar putem evita rămânerea în conflict. Conflictul este de la Diavolul, pacea şi unitatea sunt de la Dumnezeu. Onoarea lui Dumnezeu, pacea Bisericii Sale şi mărturia ei în faţa lumii depind de această unitate, iar această unitate este în mâna noastră, şi în familie şi în biserică.