|
pagina păstorului
|
Noiembrie 2012
|
4 noiembrie
Evreii sunt naţiunea pe care Dumnezeu a format-o din patriarhul Avraam şi familia sa, un popor pe care Dumnezeu l-a aşezat în Canaan. Denumirea Canaan se referă la ţinutul care se întinde între Gaza la sud şi Hamat la nord, de-a lungul coastei de răsărit a Mediteranei (Gen. 10:15-19). Odată cu migrarea patriarhului Avraam în Canaan, aproximativ în anul 2000 î.Hr., acest teritoriu devine punctul central de interes în evenimentele istorice şi georgrafice ale relatărilor biblice. Fiind aşezat strategic între două mari centre care au fost leagănul primelor civilizaţii, Canaanul a devenit o punte de legătură între Egipt şi Mesopotamia. Cronologia evenimentelor majore din Biblie implică istoria poporului evreu, cu foarte mici excepţii: 1. Crearea lumii, aproximativ în anul 4000 î.Hr. (anul 1 de la creaţie) 2. Potopul lui Noe, aproximativ în anul 2348 î.Hr. (anul 1657 de la creaţie) 3. Chemarea lui Avraam, aproximativ în anul 1921 î.Hr. 4. Ieşirea din Egipt, aproximativ în anul 1491 î.Hr. 5. Construirea Templului lui Solomon, aproximativ în anul 1012 î.Hr. 6. Distrugerea Templului de către babilonieni, aproximativ în anul 586 î.Hr. 7. Întruparea Mântuitorului, aproximativ în anul 4 d.Hr. 8. Cincizecimea, aproximativ în anul 37 d.Hr. Istoria poporului evreu, asemenea unei clădiri, are o structură de rezistenţă, formată din mai multe elemente componente: 1. Patriarhi; 2. Judecători; 3. Împăraţi; 4. Profeţi; 5. Apostoli. 1. PATRIARHII se împart în două: a) Cei 13 patriarhi de dinainte de potop b) Cei 30 de patriarhii de după potop. Avraam este al şaselea patriarh din această listă, născându-se la aproximativ 2083 de ani de la Adam. 2. JUDECĂTORII, 11 bărbaţi şi o femeie conduc ţara într-o perioadă de aproximativ 300 de ani. Acest timp face legătura între perioada teocratică şi perioada monarhică. 3. ÎMPĂRAŢII. Monarhia în Israel durează peste 500 de ani, din care 120 de ani este perioada Regatului Unit. În această perioadă conduc, pe rând, Saul, David şi Solomon, fiecare câte 40 de ani. După moartea lui Solomon vine la tron fiul său, Roboam, care gestionează fără pricepere o criză naţională, care se termină cu dezbinarea ţării. Ieroboam formează cu 10 dintre cele 12 seminţii Regatul de Nord, Israel, cu capitala la Samaria. Acest Regat este distrus de asirieni în anul 722 î.Hr. Roboam rămâne cu Iuda şi Beniamin, formând Regatul de Sud, Iuda, cu capitala la Ierusalim. Acest Regat este distrus aproximativ 125 de ani mai târziu de către babilonieni, în anul 586 î.Hr. 4. PROFEŢII, şaisprezece la număr, se împart în două grupe: a) Patru profeţi - formează grupa profeţilor mari b) Doisprezece profeţi - formează grupa profeţilor mici 5. APOSTOLII - cei doisprezece apostoli aleşi, instruiţi şi trimişi de Isus. Toată această mare pleiadă de sfinţi cu care Dumnezeu a scris istoria nu a fost suficientă de oprească catastrofele naţionale petrecute în anii 2348 î.Hr. la potop, în anul 722 î.Hr. la distrugerea Israelului, în anul 586 î.Hr. la distrugerea lui Iuda, în anul 70 d.Hr. la distrugerea naţiunii. Şi toate aceste catastrofe s-au întâmplat în prezenţa acestor mari bărbaţi, patriarhi, judecători, împăraţi, profeţi şi apostoli. Ei nu au putut opri poporul să păcătuiască şi să trăiască întorşi cu spatele la Dumnezeu şi cu faţa la făţărnicie, superficialitate, mândrie, invidie, bârfă şi nepocăinţă.
|
11 noiembrie
Al şaisprezecelea dintre cei douăzeci de regi ai Regatului de Sud a fost Iosia. El a deveint împărat la vârsta de opt ani şi a domnit treizeci şi unu de ani la Ierusalim. El a domnit între anii 640- 609 î.Hr., fiind unul dintre ultimii regi ai lui Iuda, urmat de Ioah, Ioiachim, Iotachin şi Zedechia. Împăratul Iosia este singura persoană menţionată în Biblie, a cărei naştere a fost profeţită cu trei sute de ani înainte să se nască (1 Împ. 13:2). Din punct de vedere al influenţei sfinte în ţară, Iosia se situează pe locul trei, după Moise şi David. I. TREZIREA LUI IOSIA Tatăl său, Amon, a fost ucis la vârsta de douăzeci şi patru de ani, după doi ani de domnie. El a fost un împărat rău şi idolatru, exemplul spiritual şi moral al tatălui fiind un exemplu negativ pentru Iosia. Bunicul lui, Manase, a avut cea mai lungă domnie dintre toţi împăraţii monarhiei evreieşti. Când Iosia a avut vârsta de şaisprezece ani, a început să caute pe Dumnezeul tatălui său, David (2 Cronici 34:3). Este interesant faptul că el nu a început să caute pe Dumnezeul tatălui său biologic, Amon, nici pe Dumnezeul bunicului său biologic, Manase, ci a început să caute pe Dumnezeul tatălui său David, care era a nouăsprezecea generaţie în genealogia stromoşilor lui. În monarhia lui Iuda, David a fost un împărat de excepţie, ,,om după inima lui Dumnezeu". Faptul că Iosia a început să-L caute pe Dumnezeu la vârsta de şaisprezece ani demonstrează că el nu a fost satisfăcut de exemplul tatălui său, Amon, şi nici de exemplului bunicului său, Manase. El a căutat şi a găsit un reper în negura genealogiei împăraţilor lui Iuda şi l-a ales pe cel mai proeminent, pe David. II. REFORMA LUI IOSIA Trezirea fără reformă este o emoţie ieftină. Termenul de trezire se referă la o deşteptare a minţii, din aţipeala păcatului şi nepăsării. Termenul de reformă defineşte o acţiune iniţiată de mintea omului care de-acum este trează. Când Iosia s-a trezit, a acţionat în direcţia Cărţii lui Dumnezeu şi a Casei lui Dumnezeu. Pentru Iosia, Cartea şi Casa lui Dumnezeu se identifica cu Dumnezeu, timp în care predesorii săi Îl căutau pe Dumnezeu în idolatrie, în vrăjitorie sau într-o viaţă păcătoasă. Deşi era împărat, Iosia a acţionat cu modestie, atunci când a chemat la sfat pe căpeteniile poporului, consultându-se cu ei. Reforma din Casa lui Dumnezeu a căpătat proporţii judeţene şi apoi naţionale. III. LEGĂMÂNTUL LUI IOSIA După ascultarea cuvintelor din Cartea Domnului, Iosia s-a angajat în faţa lui Dumnezeu să urmeze şi să împlinească legile şi poruncile divine. Urmând exemplul împăratului, tot poporul a făcut legământul cu Dumnezeu. Un om credincios este îndeajuns să trezească o ţară.
|
18 noiembrie Ziua mulţumirii este liniştită şi plină de frumuseţe. Este o zi a datoriei faţă de conştiinţă şi faţă de Dumnezeu. Mulţumirea este o misiune nobilă, un mandat divin, o dorinţă a demnităţii umane, a excelenţei vieţii pământeşti. Astăzi privim mulţumitori în trecutul celor unsprezece luni ale anului 2012, minunându-ne de îndurarea, iertarea şi protecţia lui Dumnezeu, dar şi de bunătatea şi prietenia oamenilor. Suntem impresionaţi de dragostea puternică, de răbdarea şi efortul familei. În această zi descoperim investiţia făcută în noi, de Dumnezeu şi de oameni, o avalanşă de iubire şi bunătate. Aceasta este dovada că suntem iubiţi, lucru care ne împodobeşte viaţa. Din nefericire, nu toţi oamenii cântăresc viaţa în felul acesta, motiv pentru care Ziua Mulţumirii surprinde mai multe categorii de oameni: I. OAMENII NEMULŢIMIŢI Aceşti oameni sunt nemulţumiţi de ei înşişi, nemulţumiţi de Dumnezeu, de familie sau de ceilalţi oameni. Nemulţumirea este o stare sufletească, este o atitudine a inimii, o atmosferă a sufletului. Din acest motiv, oamenii nemulţumiţi sunt nemulţumitori. Starea de nemulţumire a propriului suflet va determina atitudinea de nemulţumire faţă de ceilalţi. Exemplul lui Iona este sugestiv. El era nemulţumit şi frustrat, simţindu-se neglijat, dezamăgit şi înşelat. Această stare interioară a devenit o atitudine exterioară, manifestându-se cu nemulţumire faţă de Dumnezeu şi faţă de oameni. Frustrarea şi amărăciunea din interior au determinat critica, judecata, neascultarea şi resentimentele din exterior. II. OAMENII MULŢUMIŢI PE JUMĂTATE Oamenii aceştia sunt mulţumiţi de ei şi nemulţumiţi de ceilalţi sau sunt mulţumiţi de ceva, dar nemulţumiţi de cineva. Ei sunt mulţumiţi de lucrurile din viaţa lor, dar sunt nemulţumiţi de oameni din jurul lor. Psihologia acestui comportament pune în evidenţă nemulţumirea de personalitate. Aceasta înseamnă că acest tip de oameni nu pot fi mulţumiţi de oameni. Nemulţumirea lor nu este generată de oameni sau împrejurări, ci de o înclinaţie a propriei personalităţi înspre a fi critici. De obicei, această stare de nemulţumire se asociază cu tendinţa de suspiciune şi de a se vedea în permanenţă o victimă. În timp ce sunt nemulţumiţi de ceilalţi oameni, ei sunt mulţumiţi de ei şi de lucrurile realizate în viaţă. Fariseul din pilda Mântuitorului este mulţumit de el, de lucrurile din viaţa lui, însă este nemulţumit de omul care se închină lângă el. III. OAMENII MULŢUMIŢI Oamenii mulţumiţi sunt mulţumitori, au o atitudine optimistă şi sunt pozitivi. Înainte să se convertească, Pavel a fost foarte realizat din punct de vedere omenesc şi, totuşi, el nu este mulţumit de starea aceea. După convertire, a avut parte numai de necazuri, trădări, lipsuri, bătăi şi probleme şi, totuşi, el este foarte bucuros de aceste lucruri. Cum reuşeşte acest model al credinţei creştine să fie mulţumit în această stare şi mulţimitor de aceste lucruri? Omeneşte, avea motive să fie mulţumit înainte de convertire şi nemulţumit după convertire, în timp ce el a fost nemulţumit de viaţa de dinaintea convertirii şi foarte mulţimit de viaţa de după convertire. Totul depinde de maturitatea şi disciplina spirituală. Alături de Pavel şi noi ne arătăm mulţumiţi şi mulţumitori, lăudând pe Dumnezeu pentru toate lucrurile, în mijlocul oricărei împrejurări prin care El îngăduie să trecem.
|
25 noiembrie
Închinarea este una dintre cele mai frecvente manifestări ale oamenilor lui Dumnezeu. Prin închinare înţelegem slujirea noastră înaintea lui Dumnezeu, slujire care trece cu mult dincolo de liturghie, semnul crucii sau alte manifestări religioase. Pentru a pune în evidenţă importanţa închinării, Biblia foloseşte 243 de versete să prezinte Cortul Întâlnirii, care era locul închinării, şi doar 31 de versete să explice crearea lumii. În mod deosebit în Vechiul Testament, Biblia ne prezintă trei metode de închinare: 1. Închinarea prin rugăciune 2. Închinarea prin jertfe 3. Închinarea prin dărnicie I. ÎNCHINAREA PRIN RUGĂCIUNE Dintre toate practicile religioase, rugăciunea pare a fi cea mai veche. Dintre toate fiinţele create de Creator, omul este singura fiinţă care se roagă. Rugăciunea este dialogul cu Dumnezeu, cererea adresată lui Dumnezeu, mijlocire pentru alţii la Dumnezeu şi mulţumire oferită lui Dumnezeu. Închinarea prin rugăciune în viaţa oamenilor este prezentă în cele mai mici detalii ale existenţei lor. În capitolul patru al primei cărţi a Bibliei citim: ,,Lui Set i s-a născut un fiu şi i-au pus numele Enos. Atunci au început oamenii să cheme numele Domnului" (Gen. 4:26). Aceasta este prima menţiune despre rugăciunea oamenilor, după alungarea omului din Eden. II. ÎNCHINAREA PRIN JERTFE Datorită sfinţeniei divine, cea mai mare nevoie a omului, când merge în prezenţa lui Dumnezeu, este ca să fie sfânt. Când primii oameni au renunţat la sfinţenie, alegând să păcătuiască, Dumnezeu i-a alungat din grădină. Primii oamenii care aduc jertfe lui Dumnezeu sunt Cain şi Abel, copiii primei perechi. Jertfele prezentate în Biblie erau obligatorii sau de bună voie. La rândul lor, jertfele obligatorii erau jertfele pentru păcat, pentru vină şi jertfele pentru ispăşire. III. ÎNCHINAREA PRIN DĂRNICIE Când Dumnezeu a creat toate lucrurile, a spus: ,,Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră, el să stăpânească peste..." (Gen. 1:26). Actul creaţiei l-a învăţat pe om faptul că, deşi stăpâneşte peste toate lucrurile, este doar un administrator al lui Dumnezeu. Întotdeauna un administrator are restricţii, aşa că Dumnezeu i-a restricţionat lui Adam accesul la pomul din mijlocul grădinii. Legea dărniciei, a zeciuielilor a fost dată şi pentru a-i aduce omului aminte că este doar un administrator, care trebuie să se subordoneze Stăpânului. Pe lângă rugăciune şi jerfe, dărnicia este închinare. Cine nu se închină lui Dumnezeu, se vede egal cu El. La mijloc nu sunt banii, ci neascultarea, egoismul. Vorbind despre închinare şi închinători, Domnul menţiona: ,,...astfel de închinători doreşte şi Tatăl" (Ioan 4:23). Eşti un astfel de închinător? Ferice de tine!
|
|
|