February 2009

February 1, 2009

Pilda neghinei continuă învăţătura Mântuitorului despre Împărăţia cerurilor. Stăpânul este Dumnezeu, ţarina este lumea, grâul este omul lui Dumnezeu, vrăjmaşul este Diavolul, neghina este omul Diavolului, secerişul este sfârşitul veacurilor, secerătorii sunt îngerii. Dacă în pilda semănătorului aveam o singură categorie de sămânţă şi patru categorii de pământ, în pilda neghinei avem două categorii de sămânţă şi o singură categorie de pământ. În pilda semănătorului Diavolul, duşmanul lui Dumnezeu, compromite trei dintre cele patru categorii de pământ, or în pilda neghinei compromite sămânţa de grâu prin faptul că o amestecă cu cea de neghină. Dumnezeu, în calitate de Stăpân al ţarinei, seamănă ziua, în timp ce vrăjmaşul seamănă noaptea, în ascuns.

Răul nu a fost creat de Dumnezeu, ci s-a adăugat creaţiei prin acţiunea păcătoasă a Diavolului, care s-a răzvrătit împotriva Creatorului. Adam şi Eva au fost creaţi de Dumnezeu în condiţii de sfinţenie şi aşezaţi în prezenţa Sa în Eden. A venit Diavolul la Eva în formă fizică de şarpe, pe ascuns, în timp ce Adam era plecat şi a semănat în mintea ei sămânţa răzvrătirii faţă de Creator. În următoarea dimineaţă, Adam nu este prezent la obişnuita întâlnire cu Dumnezeu, fiind ascuns în spatele unui tufiş.

Pilda neghinei ne învaţă că răul şi binele sunt de la început în lume şi vor rămâne până la sfârşit. Intenţia slujitorilor Stăpânului de a smulge neghina nu a fost acceptată de Stăpân din următoarele motive: grâul şi neghina încă nu sunt coapte şi pot fi uşor confundate; neghina este foarte asemănătoare cu grâul, doar la coacere neghina rămâne cu spicul drept, timp în care grâul se apleacă sub greutatea boabelor din spic. Mai mult de-atât, rădăcinile grâului sunt atât de întrepătrunse cu rădăcinile neghinei, încât smulgând neghina s-ar smulge foarte multe spice de grâu. De asemenea, slujitorii care ar încerca să smulgă neghina prezentă peste tot în lan, ar călca în picioare toată recolta. Un alt motiv pentru care Stăpânul nu i-a lăsat pe slujitorii Săi să smulgă neghina este şi faptul că ei, nefiind desăvârşiţi, riscă să fie subiectivi în deosebirea grâului de neghină. Stăpânul a hotărât în înţelepciunea Sa să fie lăsate împreună până la vremea secerişului şi atunci vor veni secerătorii (îngerii lui Dumnezeu) care sunt calificaţi să deosebească grâul de neghină. Ei le vor selecta cu precizie, vor pune grâul în grânarul cerului şi vor arunca neghina în focul iadului.

Chiar dacă pilda neghinei vorbeşte despre prezenţa răului şi binelui în lume, învăţătura ei se aplică şi Bisericii lui Dumnezeu. Aceasta nu înseamnă că în Biserica lui Dumnezeu trebuie tolerat răul (păcatul) aşa cum se întâmplă în lume. Sunt păcate publice care trebuie pedepsite de oameni şi sunt păcate ascunse care vor fi de Dumnezeu. În scrisoarea trimisă Bisericii din Corint, Pavel dezvoltă această idee, spunând: ,,În adevăr, ce am eu să judec pe cei de afară? Nu este datoria voastră să judecaţi pe cei dinăuntru? Cât despre cei de afară îi judecă Dumnezeu. Daţi afară din mijlocul vostru pe răul acela" (1 Cor. 5:12-13). Păcatul nu trebuie tolerat în Biserica lui Dumnezeu, el trebuie mărturisit şi părăsit şi procesul acesta trebuie susţinut cu post, rugăciune şi înfrânare. Nici un păcat public nu trebuie tolerat în Biserică, ci mărturisit şi părăsit. În natura umană însă există slăbiciuni, comportamente greşite, momente de neveghere şi pentru acestea oamenii nu trebuie aruncaţi în focul iadului, ci ridicaţi cu duhul blândeţii: ,,Dacă cineva dintre voi a căzut deodată în vreo greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. Şi ia seama la tine însuţi ca să nu fii ispit şi tu" (Gal. 6:1). Pavel remarcă posibilitatea unor astfel de accidente spirituale. Aceasta nu înseamnă trăirea în păcat, ci mărturisirea şi părăsirea păcatului pentru că ,,nimic întinat nu va intra în cer" (Apoc. 21:27). Judecarea faptei dovedite o face biserica, judecarea inimii şi conştiinţei o face Dumnezeu. Biserica trebuie să fie locul unde oamenii se pocăiesc, dar nu trebuie să fie locul unde sunt toleraţi să păcătuiască.

February 22, 2009

Marriage is one of the greatest dreams of any human being. On this foundations he builds the hopes of life, in this imaginary film he spins all the expectations of man`s heart. Adam was not the only one who needed a life partner, in spite of all other life conditions that he had been fulfilled in, abundantly. Man needs to love and to be loved, he needs to communicate with someone he trusts, he needs to set daring targets and then fight to fulfill them together with that someone.

Family life is the most beautiful reality for a mortal, the safest place and the most profound relationship he can have. Marriage is like a building at which the two partners work for a life time. First, they set the foundation, the build the building, they finish it, then they decorate it and for the rest of their lives they maintain it, changing a bulb or a painting.

Generally, marriage goes through three phases: the enchantment, the return to reality, and the maturing. The enchantment takes place in the honeymoon and the expectations are absolute, even unreal, because each spouse thinks that he found the perfect partner. This ideal period is characterized by optimism, enthusiasm, hope, joy, and dreams are more than welcomed now. This period is like a childhood of marriage.

The return to reality can be determined by a fight or a great disappointment. In this phase, the belief that you are next to the right partner is strongly shattered and many couples get separated now. This period is characterized by disappointment, distrust, suspicion, conflict, coolness of the feelings. Unfortunately, many families stay at this level of adversity for the rest of their lives, living a life a frustration. This period is like an adolescence of marriage.

Maturing is the period in life when the two spouses work together to bring the ideal world into the real world and communication is fundamental for this period. It is well known that there are at least 4 levels of communication in a family’s life.

The first level of communication is that of clichés. This type of communication does not involve emotions and can be carried with almost anyone – “It`s a beautiful day today”. This statement does not require an answer and it`s not the communication that the family relationship needs.

The second level of communication is that of formulating data - “I read about the government’s tax reform". Although this statement can receive a reply, it is a lever of communication which does not imply any risks and any personal involvement.

The third level of communication is sharing ideas and reasons. Here the conversation becomes personal and each person states his point of view regarding a certain topic.

The last level of communication is sharing the thoughts and the feelings. This type of communication implies a relationship of great trust and ideally, is should not be used in common conversations, only within family relationships. In this phase of communication the couple develops honesty, trust and grows stronger. Family life requires much investment from the part of the two spouses, much work, kindness, love, and forgiveness. Such a family is powerful and will remain sturdy under all life`s pressures and storms.