Predici  Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Iunie

    Seminar SSCS -

    "Teologia închinării".

     

    16
    Iunie

    Ședință comitet

     

    17
    Iunie

    Mic dejun cu mamele 

    cu copii 0-4 ani

     

  • 18
    Iunie

    Ziua tatălui

     

    19
    Iunie

    Worship Camp

    19-23 iunie

     

    26
    Iunie

    VBS

    26-30 iunie

     

 

Iulie 2011

 
 

 

pagina păstorului

Iulie 2011

 

3 iulie
 

Fiecare muritor experimentează, într-o anumită măsură, conflictul interior dintre voia lui Dumnezeu şi dorinţele sau interesele personale. Prima experienţă de felul acesta s-a întâmplat în Eden, cu prima pereche, când dorinţa şi interesul personal au subordonat voia lui Dumnezeu. Şirul învinşilor de ei înşişi continuă, şi astăzi este rândul generaţiei noastre să experimenteze acest dureros conflict. Una dintre poruncile iniţiale date de Creator primilor oameni a fost: ,,Creşteţi, înmulţiţi-vă, umpleţi pământul..." (Gen. 1:28). Omul însă a eşuat, fiind învins de propriile dorinţe şi interese, care au intrat în conflict cu voia Creatorului. Drept consecinţă, a urmat deportarea omului din Eden şi pedeapsa potopului din vremea lui Noe. Ce au învăţat oamenii din aceste două experinţe dureroase? NIMIC. Urmează o nouă răzvrătire faţă de Creator, Turnul Babel. Porunca a fost clară: ,,...umpleţi pământul" (Gen. 1:28). Oamenii însă au avut o altă dorinţă, care i-a determinat să renunţe la voia lui Dumnezeu: ,,Să ne zidim o cetate... să ne facem un nume... CA SĂ NU MAI FIM ÎMPRĂŞTIAŢI PE TOATĂ FAŢA PĂMÂNTULUI" (Gen. 11:4). Este puternic conflictul dintre voia lui Dumnezeu şi inima omului! Interesant este faptul că Dumnezeu îi obligă să facă ceea ce nu au vrut să facă de bună voie: ,,Şi Domnul i-a împrăştiat de acolo pe toată faţa pământului, aşa că au încetat să mai zidească cetatea" (Gen. 11:8). Dumnezeu le-a dat o misiune: ,,umpleţi pământul". Ei au avut o altă dorinţă: ,,să nu ne împrăştiem pe toată faţa pământului." Dumnezeu i-a constrâns să se împrăştie şi să umple pământul. Ce puternic este conflictul din inima omului, dintre voia lui Dumnezeu şi dorinţa personală!

            Se încheie Vechiul Testament cu durerea abandonării, pentru o vreme, a naţiunii alese. Mântuitorul ,,a venit la ai Săi şi ai Săi nu L-au primit. Dar tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în numele Lui, le-a dat dreptul să se numească copii ai lui Dumnezeu..." (Ioan 1:11-12). Aşa a luat naştere Biserica creştină, aşa s-a trecut de la evrei la Neamuri. Domnul Isus instruieşte doisprezece apostoli vreme de trei ani şi jumătate. După înviere, ca o ultimă poruncă, Domnul le spune: ,,DUCEŢI-VĂ şi faceţi ucenici din toate neamurile, botezându-i în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh" (Matei 28:19). Înainte de înălţare, Domnul a reînnoit porunca, spunându-le: ,,Ci voi veţi primi o putere când Se va coborî Duhul Sfânt peste voi, şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi PÂNĂ LA MARGINILE PĂMÂNTULUI" (Fapte 1:8). Ai fi crezut că apostolii au învăţat lecţia conflictului dintre voia Creatorului şi dorinţa personală. ,,Toţi cei ce credeau erau împreună la un loc şi aveau toate de obşte" (Fapte 1:44). Porunca Creatorului era clară: ,,Şi-Mi veţi fi martori în Ierusalim, în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului." În primele şapte capitole este prezentată evanghelizarea din Ierusalim. ,,TOŢI ERAU ÎMPREUNĂ NELIPSIŢI DE LA TEMPLU în fiecare zi, frângeau pâinea acasă şi luau hrana cu bucurie şi curăţie de inimă. Ei lăudau pe Dumnezeu şi erau plăcuţi înaintea întregului norod. Şi Domnul adăuga în fiecare zi la numărul lor pe cei ce erau mântuiţi." (Fapte 2:46-47) Viaţa lor spirituală se desfăşura în jurul Templului, unitatea frăţească, părtăşia şi slujirea din Ierusalim le ofereau o mare şi sfântă bucurie. Dar cum rămâne cu evanghelizarea din toată Iudeea, Samaria şi până la marginile pământului? ,,Saul se învoise la uciderea lui Ştefan. În ziua aceea, s-a pornit o mare prigoană împotriva bisericii din Ierusalim. Şi toţi, afară de apostoli, s-au împrăştiat prin părţile Iudeii şi Samariei" (Fapte 8:1). Pe unde s-au împrăştiat? ,,Prin părţile Iudeii şi Samariei." Unde trebuiau să mărturisească după ce vor primi puterea Duhului? ,,...în toată Iudeea, în Samaria şi până la marginile pământului" (Fapte 1:8).

            Problema de la începutul VT se repetă la începutul NT. Conflictul dintre voia lui Dumnezeu, ,,Duceţi-vă", şi dorinţa oamenilor de a rămâne, este mare. Nevoile familiei, împlinirea viselor pământeşti, răceala spirituală, nepăsarea faţă de ordinul Creatorului, lipsa de motivaţie şi pasiune pentru lucrarea lui Dumnezeu fac din ,,duceţi-vă" o poruncă din ce în ce mai greu de împlinit. Fiind conştienţi de faptul că trăim vremurile din urmă, răsună în urechile noastre întrebarea provocatoare a apostolului: ,,Deci, fiindcă toate aceste lucruri au să se strice, ce fel de oameni ar trebui să fiţi voi, printr-o purtare sfântă şi evlavioasă, aşteptând şi grăbind venirea zilei lui Dumnezeu..." (2 Petru 3:11-12). Cum grăbim? ,,Evanghelia aceasta a Împărăţiei va fi propovăduită în toată lumea, ca să slujească de mărturie tuturor Neamurilor. Atunci va veni sfârşitul." (Matei 24:14) Biserica lui Dumnezeu trebuie să meargă - este ordinul Creatorului: ,,Duceţi-vă..."

 

 

17 iulie
 

Interesul lui Dumnezeu sunt oamenii şi pentru restaurarea şi binecuvântarea lor El a investit resurse nelimitate. Cu aproximativ două mii de ani în urmă, ministrul de finanţe al Etiopiei, neîmplinit de religia naţională, Îl caută pe Dumnezeu la Templul din Ierusalim. După ce vizitează Templul şi se închină lui Dumnezeu, cumpără cartea lui Isaia de la librărie şi citeşte în ea în lungul drum de întoarcere spre casă. Inima lui Îl căuta pe Dumnezeu, însă nu a întâlnit decât preoţi, leviţi şi oameni în Templu. Dumnezeu a văzut căutarea lui sinceră şi a mobilizat îngeri şi oameni pentru a răspunde căutării lui. Dumnezeu a trimis un înger la Filip, cu ordinul să plece pe drumul care coboară spre Ierusalim. Pe acest drum se întorcea spre casă ministrul etiopian, citind în cartea prorocului Isaia. Filip a ajuns carul şi l-a întrebat pe etiopian: ,,Înţelegi tu ce citeşti?" În ciuda pregătirii şi poziţiei lui, etiopianul a fost sincer, răspunzând: ,,Cum aş putea să înţeleg dacă nu mă va călăuzi cineva?" Sinceritatea căutrii lui de Dumnezeu este confirmată de modestia lui.    

Etiopianul citea capitolul 53 din cartea lui Isaia, unde este prorocia despre Mesia. El l-a rugat pe Filip să-i explice la cine se referă prorocia. Văzându-i inima deschisă, Filip s-a urcat în car şi i-a predicat etiopianului despre Isus. Fiecare om trebuie să afle despre Isus, despre mântuirea prin credinţă şi pocăinţă. Însă aceasta depinde de disponibilitatea şi responsabilitatea lui Filip. Ce s-ar fi întâmplat cu sufletul ministrului etiopian, dacă Filip ar fi fost ocupat, prea obosit, dacă nu chiar comod sau nepăsător? Nici îngerul trimis de Dumnezeu şi nici evanghelistul nu au fost ocupaţi, nici prea obosiţi. Dumnezeu i-a trimis şi ei s-au dus. Mântuirea etiopianului a depins de slujirea lui Filip. Câţi oameni mor nemântuiţi astăzi, pentru că ,,Filip" din zilele noastre este prea ocupat? Din mâna cui va cere Dumnezeu sângele lor? Ce ar trebui Dumnezeu să mai facă pentru Filip pentru a fi dedicat, disponibil, responsabil...? Ce-i lipseşte lui ,,Filip" să (re)devină omul de care Dumnezeu are nevoie? De ce ,,Filip" nu înţelege voia lui Dumnezeu şi urgenţa slujirii în Împărăţia Stăpânului? De ce confortul este prioritar slujirii? De ce există mereu şi mereu scuze pentru a nu merge la cei nemântuiţi? De ce este mai uşor să critici decât să slujeşti?

            Filip este în car, predicându-i Evanghelia, toată Evanghelia. Vorbindu-i despre Isus, credinţă, pocăinţă, botezul în apă, ajung cu carul în dreptul unei ape şi etiopianul întreabă: ,,Uite apa, ce mă împiedică să fiu botezat?" Filip îi răspunde: ,,Dacă crezi din toată inima, se poate." ,,Cred că Isus Hristos este Fiul lui Dumnezeu", a răspuns ministrul etiopian. El s-a putut boteza, pentru că a avut o credinţă biblică, o motivaţie curată şi sinceritate deplină.

            Dumnezeu a ştiut pe cine să trimită la etiopian - un om care să asculte de trimiterea Stăpânului, un om care să aibă curajul să-i predice, eliberat de ceremoniile tradiţionale evreieşti, un om cu abilitatea de a purta o discuţie convingătoare despre Dumnezeu cu un ministru. Dumnezeu are mulţi slujitori şi fiecare are chemarea lui (Romani 12:7). El are mulţi slujitori şi fiecare are darul lui (1 Petru 4:10). Dumnezeu are mulţi slujitori şi fiecare are măsura lui de putere (1 Petru 4:11). Chemarea, darul şi puterea spirituală nu sunt lucruri cu care oamenii se nasc, pentru ca mai apoi să le folosească după bunul lor plac, ci ele se primesc de la Dumnezeu în mod personal, funcţie de ceea ce Dumnezeu vrea să facă în Împărăţie cu fiecare dintre slujitorii Săi. El are tot felul de slujitori pentru tot felul de oameni şi împrejurări, de aceea Dumnezeu trimite pe fiecare dintre slujitorii Săi, acolo unde trebuie, acolo unde ei se potrivesc, acolo unde ei sunt eficienţi.

            Au oprit carul, au coborât amândoi, au intrat în apă şi Filip l-a botezat pe ministru. Când au ieşit din apă, Duhul l-a răpit pe Filip şi etiopianul şi-a urmat drumul spre casă plin de bucurie. Acest om frământat, neîmplinit, era acum bucuros şi fericit. Printre semnele care confirmă autenticitatea slujirii unui slujitor este şi faptul că în urma slujirii lui rămâne bucurie. Bucuria este atmosfera cerului, este parfumul din inima lui Dumnezeu. Cerul este locul bucuriei şi atmosfera prezenţei Creatorului. Etiopianul s-a întors plin de bucurie acasă, că aceasta este starea inimilor oamenilor care împlinesc Cuvântul Domnului. Când omul este în prezenţa lui Dumnezeu, sufletul îi este plin de bucurie şi pace. Când omul este copilul lui Dumnezeu, sufletul îi este plin de bucurie şi pace. Acesta este secretul bucuriei şi păcii.

 

 

24 iulie
 

Calitatea spirituală a Bisericii este direct proporţională cu împlinirea scopului pentru care a fost creată. Toate facilităţile de care ne bucurăm astăzi sunt foarte importante, însă cele mai multe dintre ele au lipsit Bisericii primare. În primele trei secole, Biserica nu a avut clădire proprie, nu a avut autorizaţie de funcţionare, nu a avut Constituţie (Statut) şi multe alte oportunităţi de care noi ne bucurăm astăzi - şi, totuşi, a cucerit lumea. Care a fost scopul bisericii în acea perioadă? Scopul Bisericii a fost practicat de Mântuitorul şi de apostolii Săi, fiind prezent în învăţătura lor.

I. Evanghelizarea - comunicarea Cuvântului lui Dumnezeu

                Exemplul Mântuitorului este grăitor: ,,Am făcut cunoscut numele Tău oamenilor pe care Mi i-ai dat din lume..." (Ioan 17:6). Multe biserici locale au pierdut din vedere prioritatea câştigării sufletelor pierdute, limitând scopul şi viaţa spirituală la serviciile divine din sanctuar. Spiritualitatea şi maturitatea unei biserici depind de măsura în care face ceea ce a facut Hristos şi apostolii. În ce măsură Mântuitorul şi apostolii s-au implicat în evanghelizare şi în ce măsură se implică Biserica secolului XXI? O biserică este matură atunci când face ceea a făcut Hristos şi apostolii, sau atunci când se concentrează pe altceva? Porunca Mântuitorului a fost: ,,Duceţi-vă şi faceţi ucenici din toate neamurile..." (Matei 28:19). În ce măsură ne asemănăm cu Domnul, dacă facem lucruri diferite de El? Când ucenicii au fost interesaţi să ştie cine este cel mai mare, El i-a mustrat pentru priorităţile lor, calificându-le drept lumeşti. Când ucenicii au avut curiozităţi escatologice (legate de vremea sfârşitului), El le-a îndreptat atenţia spre misiunea mondială, călăuziţi de puterea Duhului. Pavel, fiind îndemnat de acelaşi Duh, menţionează slujba de evanghelist în categoria slujbelor spirituale (Efes. 4:11). Faptul că astăzi Biserica are foarte mulţi diaconi, prezbiteri, pastori şi nu are evanghelişti spune totul despre scopul şi priorităţile ei. Cine are calitatea să hotărască care este cu adevărat scopul Bisericii? Hristos sau pastorul? Biblia sau Constituţia? Învăţătura şi practica apostolilor sau Adunarea Generală? Care este reperul, etalonul Bisericii astăzi?

II. Ucenicizarea - educarea poporului lui Dumnezeu

                Exemplul Mântuitorului a fost: ,,Căci le-am dat cuvintele pe care Mi le-ai dat Tu. Ei au primit şi au cunoscut cu adevărat că de la Tine am ieşit şi au crezut că Tu M-ai trimis" (Ioan 17:8). Porunca Lui, de asemenea, a fost: ,,Şi învăţaţi-i să păzească tot ce v-am poruncit" (Matei 28:20). Luca ne explică faptul că noii convertiţi ,,stăruiau în învăţătura apostolilor" (Fapte 2:42). Câtă maturitate are o biserică formată din oameni convertiţi, dar neînvăţaţi? Oricum, puţină.

III. Închinarea - sărbătoarea prezenţei lui Dumnezeu

                Exemplul Domnului a fost: ,,Eu Te-am proslăvit pe pământ..." (Ioan 17:4). Când oamenii reacţionează la bunătatea lui Dumnezeu, Îl laudă. Atunci Dumnezeu coboară în mijlocul laudelor. Oamenii reacţionează cu închinare la prezenţa lui Dumnezeu. Prin laudă oamenii admiră bunătatea lui Dumnezeu, prin închinare Îl admiră pe Dumnezeu. Sunt mulţi credincioşi care practică doar lauda, dar nu şi închinarea.

IV. Părtăşia - unirea familiei lui Dumnezeu

                Exemplul Domnului a fost: ,,Când eram cu ei în lume, îi păstram Eu în numele Tău" (Ioan 17:12). Porunca Sa este: ,,Eu sunt cu voi până la sfârşitul veacurilor" (Matei 28:30). Petru continuă: ,,Ei stăruiau în... legătura frăţească..." (Fapte 2:42). Scopul Bisericii, pe lângă evanghelizare, ucenicizare şi închinare, este părtăşia sfinţilor. Mărturia Bisericii este unitatea Bisericii.

V. Slujirea - manifestarea dragostei lui Dumnezeu

                Exemplul Mântuitorului a fost grăitor: ,,Cum M-ai trimis Tu pe Mine în lume, aşa i-am trimis şi Eu pe ei în lume" (Ioan 17:18). Porunca Sa este: ,,Să iubeşti pe aproapele ca pe tine însuţi" (Matei 22:39). În ce fel iubeşte Biserica pe Domnul dacă nu-i urmează exemplul? Care este scopul Bisericii? Evanghelizarea, ucenicizarea, închinarea, părtăşia şi slujirea. Atât Domnul Isus, cât şi apostolii ne-au dat exemplul şi porunca cu privire la scopul Bisericii. Manifestarea scopului bisericii pune în evidenţă ascultare de Domnul, credincioşie şi maturitate.

 

 

31 iulie

            

Pentru relaţionarea cu lumea materială sunt suficiente percepţiile senzoriale; pentru relaţionarea cu lumea spirituală, invizibilă, este suficientă credinţa - credinţa în Dumnezeu, credinţa în Cartea Sa, Biblia. Există mai multe feluri de credinţă:

1. Credinţa naturală, necesară vieţii umane - deschidem robinetul cu credinţa că va curge apă.

2. Credinţa intelectuală - convingerile din minte care nu afectează stilul personal de viaţă. ,,Şi dracii cred şi se înfioară", dar tot draci rămân, neschimbându-şi stilul de viaţă. (Iacov 2:19)

3. Credinţa spirituală, mântuitoare, care vine din auzirea/citirea Bibliei. Această credinţă conduce omul la o relaţie spirituală personală cu Dumnezeu şi la schimbarea stilului de viaţă, funcţie de voia Creatorului din Biblie.

                De obicei, oamenii se încred în ei înşişi, în alţi oameni, în bani, în faptele şi tradiţiile lor... În Dumnezeu se încred doar în situaţiile limită ale vieţii, având interesul rezolvării problemei.

                Credinţa nu înseamnă ignoranţă, ci, dimpotrivă, înseamnă cunoaştere. Ne încredem doar în cineva care prezintă încredere, siguranţă, putere. Credinţa nu este împotriva raţiunii, ci, dimpotrivă, este deasupra acesteia. Raţiunea este extrem de limitată; dincolo de ea este credinţa, care nu are limite. Capitolul 11 din epistola scrisă evreilor prezintă galeria eroilor credinţei, a oamenilor care au subordonat percepţia senzorială credinţei în promisiunile Creatorului:

                1. Abel a adus jertfă prin credinţă (vers. 4). Jertfa costă, epuizează şi oamenii au tendinţa comodităţii, a egoismului şi materialismului. Dacă oamenii cred că Dumnezeu există, raiul există, eternitatea există, atunci vor fi puternic motivaţi să se jertfească pentru aceste lucruri. Absenţa jertfei demască absenţa motivaţiei şi a credinţei în existenţa acestor lucruri şi în posibilitatea de a intra în ele.

                2. Enoh nu a văzut moartea datorită credinţei (vers. 5-6). Moartea fizică, spirituală, eternă este rezultatul păcatului şi vrăjmăşiei cu Dumnezeu. Viaţa spirituală, eternă este rezultatul împăcării cu Dumnezeu. Enoh a fost plăcut lui Dumnezeu datorită credinţei. Cum să placă Dumnezeu un om care-L dispreţuieşte, care nu are încredere în El? Enoh a avut încredere în Dumnezeu.

                3. Avraam a ascultat de Dumnezeu prin credinţă (vers. 8-10). şi-a părăsit ţara, proprietăţile, plecând spre o destinaţie necunoscută, stranie, DOAR pentru că Dumnezeu i-a spus să facă aşa. Dumnezeu astăzi le spune oamenilor să se pocăiască şi ei nu vor. Este diferenţă între Avraam şi aceşti oameni. Este normal ca Dumnezeu să-i trateze diferit. Credinţa este diferită de necredinţă şi Dumnezeu vede această diferenţă. Oamenii nu ascultă de Dumnezeu pentru că nu cred în El, nu-L respectă, nu-L cinstesc. Dar este alegerea lor. Numai că această alegere are consecinţe. Unii oamenii aleg să se spânzure. Este alegerea lor. Numai că această alegere are consecinţe. Neascultarea este suficientă pentru a demasca necredinţa în dreptatea Creatorului.

                4. Sara a primit putere prin credinţă. Rezultatul logicii este normal. Este logic pentru o femeie să nască la vârsta de 20-30 de ani. Rezultatul credinţei trece dincolo de normal, este miraculos, aşa că prin credinţă Sara a născut la o vârstă atât de înaintată, vârstă la care multe femei nu mai sunt în viaţă. Credinţa omului Îl onorează pe Dumnezeu şi El onorează credinaţa omului, ,,făcând după credinţa lui". Ce privilegiu! Ce har! Ce onoare! Slavă lui Dumnezeu!

                5. Iacov a binecuvântat (vers. 21). Acest patriarh a rostit cuvinte de binecuvântare peste copiii lui, crezând că Dumnezeu îi va binecuvânta şi aşa s-a întâmplat. Credinţa este onorată de Dumnezeu. Alţi părinţi îşi înjură, îşi blestemă copiii şi se împlineşte şi asta. Fiecare face ce crede.

                6. Moise prin credinţă nu a vrut să fie numit ,,fiul fiicei lui Faraon" (vers. 24). Oamenii îşi vând sufletul pentru poziţii, bani, privilegii omeneşti... Moise nu a vrut. Dimpotriv, el a acceptat suferinţa modestiei, a sărăciei, a anonimităţii, a ascultării de Dumnezeu, a slujirii poporului lui Dumnezeu (vers. 25). Oamenii fug de suferinţă, de modestie, de ascultare, de slujire şi, de aceea, fug de Dumnezeu. Oamenii vor să fie numiţi... Moise a preţuit ocara (vers. 26). Astăzi este o ocară să fii omul lui Dumnezeu. Dumnezeu nu mai este popular, dar rămâne Creator, Mântuitor, Împăratul veşniciilor. Noi putem crede ce vrem despre Dumnezeu, dar asta nu-L face pe Dumnezeu ceea ce credem noi. El rămâne ceea ce este dintotdeauna: Domnul domnilor şi Împăratul împăraţilor, Creatorul şi Dumnezeul dumnezeilor. Lăudat să fie Domnul!

                Ce vrei să faci cu viaţa ta? Crezi sau nu în Dumnezeu? Este o problemă de viaţă!