Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 13
    August

    Tabăra Şcolii duminicale 

     

    16
    August

     

    Corul şi fanfara

     

    încep repetiţiile

     

    19
    August

    Picnic @ Bunker Hill

     

  • 20
    August

    Summer Kids - 10 a.m.

     

    20
    August

    Nuntă

     

    27
    Octombrie

    Convenția copiilor

    @Betania

     

 

Octombrie 2010

 
 

 

pagina păstorului

Octombrie 2010

 

3 octombrie

 

           Cea mai influentă persoană care a trăit vreodată, dar şi una dintre cele mai contestate este Mântuitorul Isus Hristos. Naşterea, viaţa şi moartea Lui au dat naştere celei mai mari religii, Creştinismul, şi, de asemenea, au influenţat foarte mult celelalte religii ale lumii. Iudaismul Îl defineşte pe Isus ca fiind un profet, un învăţător puternic. Islamul Îl numeşte profet, menţionând faptul că S-a autodenumit Fiul lui Dumnezeu. Hinduismul Îl acceptă ca pe un dumnezeu între dumnezei. Asociaţia Martorilor lui Iehova Îl defineşte ca pe un om perfect, un profet trimis de Dumnezeu.

            Biblia spune că Isus ESTE DUMNEZEU Fiul, alături de Dumnezeu Tatăl şi de Dumnezeu Duhul Sfânt. Vechiul Testament conţine 60 de profeţii mesianice majore şi aproximativ 270 de ramificaţii ale lor care s-au împlinit în persoana glorioasă a lui Isus Hristos, Mântuitorul lumii. Prima profeţie mesianică o găsim în Geneza 3:15, unde este menţionat faptul că Mesia Se va ,,naşte din sămânţa femeii", or toţi ceilalţi bărbaţi s-au născut din sămânţa bărbatului şi a femeii. Hristos este singura persoană care S-a întrupat în mod inexplicabil doar din femeie care, pe deasupra, a fost fecioară. Acest eveniment este o ştire adresată de Dumnezeu tuturor oamenilor din istorie, prin care le îndreaptă inima spre ,,Omul pe care L-a rânduit şi despre care a dat tuturor oamenilor o dovadă netăgăduită..." (Faptele Ap.17:31b). Noe a avut trei fii: Set, Ham şi Iafet şi toate naţiunile pământului se trag din ei. Dumnezeu a eliminat 2/3 din ei când a hotărât ca Mesia să vină din spiţa lui Sem. Avraam a avut doi fii, pe Ismail şi pe Isaac. Dumnezeu a eliminat 1/2 când a hotărât ca Mesia să vină din spiţa lui Isaac. Istoria se repetă cu cei doi fii ai lui Isaac, Esau şi Iacov. Din cei doisprezece fii ai lui Iacov, Dumnezeu a eliminat 11/12 ca să aleagă seminţia lui Iuda. Dintre toate familiile provenite din Iuda, Dumnezeu a ales casa lui Isai, în care era David, ca să se împlinească Scriptura. Cu aproximativ 800 de ani înainte să Se întrupeze Mesia prin Maria, Dumnezeu a profeţit că va fi răstignit, cu ,,mâinile şi picioarele străpunse", că evreii Îl vor respinge şi neamurile, ,,celelalte naţiuni", Îl vor accepta. De asemenea, Dumnezeu descoperă faptul că o voce în pustie Îi va pregăti calea, profeţie care se va împlini după sute de ani în persoana lui Ioan Botezătorul. În Mica 7:2 Dumnezeu spune că Mesia Se va întrupa în Betleemul din Iudeea, o localitate cu mai puţin de 1000 de locuitori, eliminând cu desăvârşire probabilitatea întâmplării. În cinci locuri din Vechiul Testament este menţionat faptul că Mesia Se va întrupa în timpul funcţionării Templului din Ierusalim, or Templul a fost dărâmat de romani la aproximativ 35 de ani după moartea Mântuitorului. O altă profeţie din Vechiul Testament anunţă că Mesia ,,va fi vândut" de ,,un prieten" pentru un preţ de ,,treizeci de monede de argint", că aceşti bani ,,vor fi aruncaţi" pe ,,podeaua Templului" şi vor fi folosiţi pentru ,,cumpărarea ţarinei olarului".

            Aceste aproximativ 330 de date precise cu privire la împrejurările naşterii, contextului social, vieţii, slujirii, morţii şi înălţării Mântuitorului profeţite în Vechiul Testament sunt împlinite doar într-o singură Persoană: Isus Hristos.

            H. Harold Hartzler de la Afiliaţia Ştiinţifică Americană, în prefaţa pe care o scrie la cartea Science Speaks, al cărei autor este Peter W. Stoner, spune că, în urma calculelor ştiinţifice făcute de un comitet al acestei asociaţii, singura persoană din toate timpurile în care se împlinesc profeţiile Vechiului Testament este Isus Hristos. El spune că probabilitatea împlinirii profeţiilor într-un alt bărbat este de 1/100.000.000.000.000.000.

            Cine Este Isus? Este Dumnezeu făcut om pentru mântuirea oamenilor. Istoria însângerată a acestei planete blestemate din cauza păcatului omenesc este îmbibată de Hristos şi de dragostea Lui care te caută. Ai grijă, viaţa este scută, veşnicia este infinită... Pregăteşte-te pentru ea! Stă în puterea ta!

 

 

10 octombrie

 

Dumnezeu a definit în mod clar caracteristicile familiei, iar tendinţa contemporană de redefinire a ei este un abuz împotriva Creatorului. Metoda antică de redefinire a familiei a fost punerea în evidenţă a diferenţelor dintre bărbat şi femeie, cu scopul să demonstreze superioritatea bărbatului şi inferioritatea femeii. Metoda modernă de redefinire a familiei este punerea în evidenţă a asemănărilor dintre bărbat şi femeie, cu scopul să promoveze bisexualitatea cu toate manifestările ei drăceşti.

            Biblia vorbeşte mult despre familie, explicând modul în care Creatorul a definit-o. Apostolul Pavel, în scrisoarea trimisă în Colose, prezintă responsabilităţile soţiei (3:18), responsabilităţile soţului (3:19), responsabilităţile copiilor (3:20) şi responsabilităţile părinţilor (3:21).

            Vorbind despre responsabilităţile soţiei, Pavel spune: ,,fiţi supuse bărbaţilor cum se cuvine" (3:18). CUM SE CUVINE? Supunerea ,,cum se cuvine" este recunoaşterea şi respectarea oficiului de soţ, pe care Creatorul l-a dat bărbatului. Oficiul de soţ nu depinde de inteligenţa sau de abilităţile lui, ci de decizia Creatorului, ca soţul să fie ,,capul soţiei". Orice femeie care Îl respectă pe Dumnezeu va respecta şi poruncile Sale. Supunerea soţiei faţă de soţ este o responsabilitate definită de Creator, care nu se asociază nici cu redefinirea antică, nici cu redefinirea modernă. Supunerea soţiei este limitată de voia lui Dumnezeu ,,în Domnul". Autoritatea soţului de ,,cap al soţiei" are acoperire DOAR în perimetrul prezenţei şi voii lui Dumnezeu, exprimate lămurit în Biblie. 

            Continuând să explice responsabilităţile soţului, apostolul prezintă o obligaţie şi o interdicţie (3:19):

            1. Obligaţia: ,,bărbaţilor, iubiţi-vă nevestele"

            2. Interdicţia: ,,nu ţineţi necaz pe ele"

De ce Biblia îi spune soţului să-şi iubeasc soţia?

            1. Pentru că el a înţeles greşit expresia ,,el va stăpâni peste tine" (Gen. 3:16b).

            2. Pentru că performanţa căsătoriei devine un trofeu pentru care soţul nu se mai luptă după ce l-a câştigat. În foarte multe familii, soţul a fost extrem de curtenitor, atent, politicos şi grujuliu în perioada de curtare, prietenie şi logodnă. Imediat după nuntă, toate aceste calităţi ale soţului, pur şi simplu s-au rărit şi au dispărut. Parcă este o altă persoană! Cum se explică un astfel de fenomen, care le face pe multe soţii să se simtă înşelate în aşteptările lor? Specificul bărbatului este să trăiască pentru performanţă. Una dintre cele mai mari performanţe este căsătoria. Pentru realizarea ei, bărbatul este motivat să facă orice, cu o dedicare uluitoare. Realizarea acestei cuceriri este o misiune din viaţa bărbatului. Când misiunea s-a încheiat, când performanţa a fost realizată, el răsuflă uşurat şi mulţumit. Căsătoria intră în rândul achiziţiilor obişnuite şi o altă performanţă aşteaptă la rând: o maşină, o casă... În mod natural, un bărbat nu poate rămâne toată viaţa la nivelul de interes şi dedicare pe care l-a avut până la momentul cuceririi performanţei. În această situaţie ,,necinstită", Dumnezeu îi porunceşte: Acum ,,iubeşte-ţi nevasta" pe care ai cucerit-o, ea nu este trofeul tău, este soţia ta, tu nu eşti stăpânul ei, eşti soţul ei.   

            3. Pentru că el, fiind autonom şi independent, are iniţiativa acţiunii.

            4. Pentru că ea, fiind dependentă, va reacţiona în mod natural cu iubire la iubirea lui. Dacă el va avea iniţiativa să-şi iubească soţia, în mod natural şi automat ea va reacţiona cu iubire la iubirea lui. Iubirea în familia definită de Creator este responsabilitatea soţului şi ea nu se asociază nici cu stăpânirea soţiei, nici cu manipularea soţului.

            Toţi oamenii vor să aibă familii fericite, însă unii nu ştiu cum să ajungă la această stare, iar alţii nu sunt dispuşi să plătească preţul obţinerii ei.

 

 

17 octombrie

 

Religia, în general, şi credinţa în Dumnezeu, în special, este un fenomen universal. Credinţa, în sensul general al cuvântului, stă la baza convingerilor, priorităţilor, valorilor şi motivaţiilor omului, însemnând încrederea în cineva sau ceva. Credinţa în Dumnezeu este substanţa, forţa spirituală, despre care Biblia scrie: ,,Credinţa este o încredere neclintită în lucrurile nădăjduite, o puternică încredinţare despre lucrurile care nu se văd" (Evrei 11:1). Uneori oamenii cred în mod greşit că tăria credinţei este egală cu vârsta bilogică sau cu vechimea în pocăinţă. Însă adevărata credinţă vine din Cuvântul inspirat de Dumnezeu în Biblie - ,,Credinţa vine în urma auzirii, iar auzirea vine prin Cuvântul lui Dumnezeu" (Romani 10:17). Credinţa care nu este inspirată de mesajul Bibliei nu este autentică şi nu are acoperirea promisiunilor divine. Ea se bazează pe simţăminte, voci lăuntrice, fantezii, senzaţii subiective sau pe vreo autoritate omenească.

            Ucenicii, după ce au urmat pe Mântuitorul Isus Hristos câţiva ani, L-au rugat să le mărească credinţa. Credinţa oamenilor pe care îi întâlnim pe paginile Bibliei este calificată ca fiind uneori mare, personală, tare sau, dimpotrivă, slabă, nestatornică, cu îndoială sau chiar moartă. Încercând să explice credinţa şi manifestarea ei în comportamentul omului credincios, Biblia afirmă că ,,şi dracii cred şi se înfioară" (Iacov 2:19). Tipul acesta de credinţă este o simplă acceptare intelectuală, care nu-i afectează în niciun fel viaţa reală şi nu face parte dintre convingerile care guvernează existenţa. Credinţa este o funcţie a omului şi nu se reduce doar la credinţa în Dumnezeu. Chiar şi existenţa lui Mihai Viteazul sau Vlad Ţepeş, persoane pe care nu le-am văzut în viaţă, dar acceptăm că au trăit cu câteva sute de ani în urmă, este o formă de credinţă. Credinţa are legătură cu toate lucrurile care nu sunt în realitatea vizuală prezentă. Nimic nu influenţează viaţa unui om mai mult decât credinţa lui.

            Ori de câte ori o persoană a venit la Mântuitoul Isus Hristos să ceară un lucru, El a întrebat-o ,,dacă crede". Lumea spirituală nu poate fi percepută nici prin intermediul percepţiilor senzoriale, de a căror funcţie ne folosim în lumea materială, nici prin intermediul metodelor ştiinţifice, care au legătură în general cu materia. Lumea spirituală este dincolo de materie, iar credinţa este dincolo de raţiune, fiind prelungirea acesteia. Credinţa este asociată cu speranţa, de care depinde în mare măsură. Oamenii speră că lucrurile în care cred sunt reale, de aceea toţi oamenii speră şi cred în cineva sau ceva. Nu există viaţă umană în absenţa speranţei şi credinţei, drept pentru care aceste două elemente sunt fundamentale în orice cultură sau viaţă. Credinţa în Dumnezeu are reperul Bibliei şi recordul experienţei umane, de aceea este superioară şi din punct de vedere logic.

            Credinţa în Dumnezeu îl pune pe om în relaţie spirituală cu propriul Creator, îl face beneficiarul mântuirii sufletului şi a vindecării trupului. Credinţa în Dumnezeu promite cerul, în timp ce omul pierde pământul; promite viaţa eternă, în timp ce omul se confruntă cu moartea. Credinţa în Dumnezeu oferă vindecarea unei lumi bolnave şi o viaţă liniştită şi plină de pace în braţele străpunse ale Mântuitorului Hristos. Credinţa Îl aduce pe Dumnezeu în viaţa omului, aduce speranţa şi echilibrul în locul disperării şi confuziei. Credinţa este forţa din interior, care îngrămădeşte lucrurile pozitive în exterior. Ea îl ajută pe om să vadă ce nu se vede, să perceapă lucrurile spirituale, să dorească cerul, să-L iubească pe Dumnezeu, să-i iubească pe oameni. Credinţa îl schimbă pe om, îl face mai întâi om şi apoi îl face sfânt. Credinţa este soluţia lui Dumnezeu la falimentul omului, la singurătatea şi frica lui, credinţa este totul. Singurul loc unde ea nu funcţionează este iadul, care oricum nu foloseşte decât Diavolului, fiindcă niciun om nu vrea să ajung acolo. Crede în Dumnezeu şi aşteaptă cu speranţă să primeşti ceea ce crezi.

 

 

24 octombrie

 

Domnia recunoscului împărat roman Nero este pe sfârşite. Într-una dintre cumplitele închisori ale Romei este şi ostaşul lui Hristos, Pavel. De-acum este bătrân, bolnav şi slăbit, lipsit de haine groase, în ciuda iernii care se apropie. Nu are cu el nici cărţile sfinte, îmbrăcate în coperţi de piele. Toţi ucenicii care au fost cu el, unul câte unul au plecat, pe rând. Alexandru Căldăraru s-a răzvrătit şi a făcut mult rău lucrării Domnului, îngreuind slujirea apostolului; Dima l-a părăsit, chemat de plăcerile lumii; ceilalţi ucenici au plecat în slujbă, chemaţi de nevoile lucrului din Împărăţie. Medicul Luca a rămas cu bătrânul Pavel, omul alături de care viaţa lui a căpătat sens şi culoare. Pavel se mai apleacă încă o dată asupra bucăţii de pergament să scrie cuvinte pe care Dumnezeu le-a aşezat în inima lui pentru unul dintre cei mai aleşi ucenici ai lui, tânărul Timotei. Pavel îi vorbeşte despre sfârşitul care se apropie cu paşi repezi, dar şi despre faptul că are sufletul împăcat. Speranţa care-i încălzeşte şi-i luminează sufletul în celula rece şi întunecoasă a închisorii din Roma este ,,cununa neprihănirii" pe care i-o va da ,,Domnul, Judecătorul cel drept".

            Spre sfârşitul scrisorii, cu mâna îngheţată tremurând, bătrânul slujitor cere trei lucruri:

1. Timotei şi Ioan Marcu să vină la el, că are nevoie de ei.

2. Mantaua din piele pe care a lăsat-o în Troa, la Carp, i-ar prinde bine să-şi încălzească trupul slăbit şi îngheţat.

3. Cărţile, şi mai ales cărţile sfinte îmbrăcate în piele - are nevoie de ele ca să-şi întărească duhul, citind cuvintele Regelui pentru care îşi trăia ultimele clipe în închisoare.  

            Pavel era închis, bătrân şi bolnav. El avea tot timpul din lume să scrie scrisori, însă Timotei, fiind tânăr, puternic şi foarte implicat în slujire, era extrem de ocupat. Bătrânul Pavel ştia asta, de aceea, ca pe o ultimă dorinţă, îi scrie tânărului ucenic: ,,Vino înainte de iarnă" (2 Timotei 4:21). De toate cele trei lucruri menţionate mai sus, Pavel avea nevoie înainte să vină iarna. Anotimpul de iarnă, atât la propiu cât şi la figurat, era aproape.

            Pavel îşi aducea aminte de primăvara vieţii, când terminase ca şef de promoţie seminarul teologic de la Ierusalim. A urmat apoi vara lungă a celor trei călătorii misionare. Slujirea aceasta a implicat osteneli neînchipuite, lupte şi sacrificii fără număr, însă Pavel le-a făcut cu bucurie pentru Rege. Sfârşindu-se şi istovitoarea vară, a sosit toamna, vremea roadelor - biserici şi ucenici peste tot. Acum lucrarea era mai uşor de făcut, având ajutoare peste tot.

            Dar când bucuria strângerii roadelor era în toi, s-a apropiat iarna. Şi Pavel scrie o scrisoare către omul cel mai apropiat de inima lui, spunându-i: ,,Vino înainte de iarnă... Ia-l şi pe Ioan Marcu cu tine, ia mantaua şi cărţile, mai ales pe cele din piele, şi vino, dar vino înainte de iarnă... Timotei, ştiu că eşti ocupat, dar vino înainte să rămână celula goală, vino înainte de iarnă... Timotei, la primăvară probabil vei fi mai liber şi vei putea veni de 100 de ori la mine, însă acum, chiar acum, am nevoie de tine, vino înainte de iarnă."

            Există o iarnă pentru fiecare. Există o iarnă pentru părinţii care ne-au crescut, există o iarnă pentru lucrarea la care ne-a chemat Dumnezeu. Dacă mai ai părinţi, vizitează-i înainte de iarnă. Dacă ai o chemare în slujire, practic-o înainte de iarnă. Dacă vrei să-ţi bucuri Stăpânul, corectându-ţi caracterul şi slujind în Împărăţie, fă lucrurile acestea înainte de iarnă. Vine iarna când n-o să mai poţi face nimic. Fă ce crezi că trebuie înainte de iarnă!

 

 

31 octombrie

 

Viaţa unui muritor este egală cu visul de a fi fericit, de aceea fiecare se naşte cu speranţa că într-o zi dorinţele îi vor deveni realitate. În ciuda acestui ideal, realitatea confruntă fiecare persoană cu dezamăgirea. Este dureros pentru oricine să constate că aşteptările i-au fost înşelate, după cum este foarte neplăcut să înşeli aşteptările cuiva. Fiecare persoană are aşteptări de la cei din jur, mai cu seamă de la cei foarte apropiaţi. Oamenii, fiind foarte diferiţi unul de celălalt, au aşteptări foarte diferite, motiv pentru care experimentează durerea aşteptărior neîmplinite. Aşteptările oamenilor fiind extrem de subiective şi destul de greu de anticipat de către cei din jur, pot provoca dureri adânci şi, de asemenea, pot conduce la conflicte serioase.

            Cheia înţelegerii mecanismului aşteptărilor este următoarea:

            1. Aşteptările împlinite conduc la alte aşteptări şi ciclul se repetă mereu şi mereu. Este suficientă experienţa în care aşteptarea să nu fie împlinită şi apare dezamăgirea şi încordarea în relaţie. Riscul pentru ca o persoană să nu identifice aşteptările partenerului, colegului, colaboratorului sau fratelui este egal cu şansa de a intra în conflict cu el. Cine are capacitatea să anticipeze sau să împlinească avalanşa de aşteptări din inima celor care ne înconjoară? În situaţia în care aşteptările unei persoane au fost împlinite de cineva, încrederea ei creşte şi mai mult în cel care i-a împlinit aşteptările şi urmează să aibă aşteptări şi mai mari.

            2. Aşteptările înşelate conduc la dezamăgiri şi uneori la conflict. Cu cât relaţia este mai puternică, cu cât încrederea este mai mare, cu atât mai adâncă este dezamăgirea şi riscul unei reacţii de adversitate. Pierderea încrederii într-o astfel de situaţie se face într-o clipă, or recâştigarea încrederii se realizează foarte greu sau chiar niciodată.

            3. Aşteptările depăşite conduc la înţelegere şi relaţii liniştite. Lucrul acesta se poate realiza atunci când oamenii implicaţi în relaţie de familie, slujire, lucru, biserică depăşesc nivelul aşteptărilor imprevizibile şi subiective prin acorduri/înţelegeri pe care le fac stabilind în mod concret care este cererea şi oferta fiecărei părţi. O relaţie care se derulează la nivelul aşteptărilor se va confrunta mai devreme sau mai târziu cu dezamăgirea, prin faptul că fiecare dintre părţi sau doar una dintre ele va avea aşteptări exagerate, nejustificate sau necunoscute de celălalt. În această situaţie, conflictul pluteşte în aer, pentru că niciuna dintre părţi nu ştie care sunt aşteptările celuilalt. Soluţia este întâlnirea şi stabilirea acordurilor/înţelegerilor majore, în baza cărora se va derula relaţia de familie, prietenie, slujire, lucru... În felul acesta, neprevăzutul fiind eliminat, fiecare ştie atât responsabilităţile personale, cât şi responsabilităţile celuilalt. Acordurile bine întocmite şi explicate vor limita aşteptările, făcând clar ce trebuie să facă şi ce nu trebuie să facă fiecare dintre părţi. Lipsa acordurilor îi dă fiecărei părţi dreptul să aibă aşteptări nelimitate şi, de asemenea, îi dă posibilitatea necinstită să aibă speranţe care nu se pot împlini.

            Naaman, dezamăgit de aşteptările lui neîmplinite, spunea supărat: ,,Eu credeam că va ieşi la mine, se va înfăţia el însuşi, va chema numele Domnului, Dumnezeului lui, îşi va duce mâna pe locul rănii şi va vindeca lepra" (2 Împăraţi 5:11). Multe credea Naaman! Cât de justificată era aşteptarea lui? De unde era să ştie Elisei de dorinţa lui? Dacă ar fi fost făcut un acord prealabil, Elisei ar fi fost vinovat că nu s-a ţinut de cuvânt, dar, în absenţa acordului, Elisei nu era vinovat de fanteziile din mintea lui Naaman. Aşteptările lui ireale trădau părerea lui înaltă despre sine. În ochii lui el era important şi merita totul. Elisei nu ştia nimic despre aceste aşteptări ascunse în mintea lui Naaman.

            Acordurile bine exprimate lămuresc problema, limitează aşteptările şi le fac cunoscute şi celeilalte părţi, care are dreptul să agreeze sau nu cu ele. În felul acesta fiecare ştie la ce să se aştepte şi riscul nemulţumirilor, suspiciunilor şi conflictelor se elimină în mare măsură. Odată acordurile încheiate, rămâne doar ca omenia celor două părţi să îi facă se ţină de cuvânt şi să le respecte, ca o manifestare a maturităţii spirituale.