Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 25
    Iunie

    Summer Kids

    10 am - 12 pm

    (4-6 ani)

     

    26
    Iunie

    VBS

    Luni-Vineri (9am-2pm)

     

    09
    Iulie

    Cina Domnului

     

  • 15
    Iulie

    Mic dejun cu mamele

    de copii 0-4 ani

    @10 am

     

    27
    Octombrie

    Convenția copiilor

    @Betania

     

    31
    Decembrie

    PROMISIUNE

    PRIN CREDINȚĂ

     

 

Decembrie 2009

 
 

 

pagina păstorului

Decembrie 2009

 

6 decembrie 2009

 

Împărăţia lui Dumnezeu este o realitate spirituală greu de explicat, deoarece vocabularul uman nu este dezvoltat pentru asemenea experienţe. Biblia este una dintre cele mai vechi cărţi, fiind trimise de Dumnezeu oamenilor. În felul acesta ştim cine este Dumnezeu, cine suntem noi, de unde venim şi unde mergem. La început Dumnezeu i-a făcut pe Adam şi Eva, i-a aşezat în Grădina Eden şi Se întâlnea cu ei în răcoarea dimineţii. Din cauza păcatului celor doi, El i-a scos din Eden şi omul, dobândind o natură păcătoasă, s-a separat cu desăvârşire de Dumnezeu. Dacă la început scopul lui Dumnezeu a fost părtăşia cu omul, după căderea omului în păcat scopul Lui fost restaurarea omului pierdut.

            De-a lungul istoriei umane, Dumnezeu a avut totdeauna o casă unde Se întâlnea în părtăşie sfântă cu omul. La început a fost Cortul Întâlnirii, apoi Templul din Ierusalim, Sinagoga şi în prezent Biserica. Dumnezeu a avut totdeauna slujitori care au slujit oamenii în casa lui Dumnezeu. La început au fost preoţii şi leviţii, apoi judecătorii şi prorocii, apostolii, evangheliştii, păstorii şi învăţătorii. Scopul acestor bărbaţi a fost şi este desăvârşirea sfinţilor lui Dumnezeu care se închină în casa Lui.

            Biblia explică faptul că aceşti oameni trebuie să fie un anumit fel de oameni. Pe de-o parte, slujba lor este să prezinte pe Dumnezeu oamenilor, pe de cealaltă parte, slujba lor este să prezinte pe oameni lui Dumnezeu. Ei trebuie să-L iubească pe Dumnezeu mai mult decât pe ei înşişi şi pe oameni trebuie să-i iubească cât se iubesc pe ei. Ei trăiesc pe pământ, însă trebuie să iubească mai mult cerul. Ei trebuie să se bucure de lucrurile acestei lumi, folosindu-le în vremelnica lor călătorie pentru slava lui Dumnezeu şi împlinirea nevoilor lor, fără să le iubească. Relaţia lor strânsă cu Dumnezeu, manifestată prin credincioşie şi ascultare, va demonstra spiritualitatea lor. Relaţia lor strânsă cu oamenii, manifestată prin dragoste şi dreptate, va demonstra moralitatea lor. Deprinderile lor puse în slujba împlinirii intereselor lui Dumnezeu vor demonstra abilităţile lor. Timpul pe care-l vor dedica lui Dumnezeu, pentru întărirea relaţiei spirituale cu El, va demonstra disponibilitatea lor. Suportarea cu bucurie a deosebirilor dintre ei şi ceilalţi, rămânând împreună în ciuda diferenţelor, va demonstra unitatea lor.

            Oamenii aceştia trebuie să fie un anumit fel de oameni. Ei sunt aproape de Dumnezeu, de aceea oamenii aşteaptă mult de la ei. Pentru că ei şi-au făcut de lucru cu Dumnezeu, El aşteaptă mult de la ei. Dumnezeu le-a încredinţat responsabilităţi şi ei nu au nici o şansă să se achite de ele dacă se separă de El, de puterea Lui. Această putere vine din relaţia spirituală cu Dumnezeu Duhul Sfânt. El L-a înlocuit pe Dumnezeu Fiul când Acesta, încheindu-Şi misiunea de pregătire a mântuirii, S-a înălţat la Dumnezeu Tatăl în ceruri. Sfânta Treime a creat Universul şi în mijlocul lui l-a aşezat pe omul făcut după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu. Sfânta Treime S-a implicat în restaurarea omului căzut în cursa Diavolului. Dumnezeu Tatăl a organizat mântuirea, Dumnezeu Fiul a realizat mântuirea şi Dumnezeu Duhul Sfânt a aplicat mântuirea.

            Prezenţa şi puterea Duhului Sfânt este astăzi necesară, dar şi suficientă pentru desăvârşirea misiunii lucrătorilor lui Dumnezeu. El i-a chemat, i-a instruit, i-a împuternicit, i-a trimis şi tot El, Dumnezeu, va fi cu ei până la sfârşit. Ei sunt slujitorii lui Dumnezeu şi El îi apără, acesta fiind privilegiul lor. Dumnezeu i-a învestit cu autoritate şi le cere socoteală, aceasta fiind responsabilitatea lor. În Biserica lui Dumnezeu ei sunt slugi pe viaţă, iar Dumnezeu este Împărat etern. Ei nu sunt interesaţi de lume şi principiile ei în ceea ce priveşte spiritualitatea şi moralitatea vieţii. Regulile lor sunt fixate de Dumnezeu, nu de lume. Ei nu caută înălţarea, nu sunt orgolioşi sau mândri şi nu-şi rezolvă problemele în maniera lumii. Ei cunosc felul în care Învăţătorul a tărit în misiunea pe pământ şi se identifică cu El.

            Aceşti oameni ştiu că iubirea de Dumnezeu înseamnă iubire de oameni. Ei ştiu că iubirea conduce la slujire şi slujirea la suferinţă, dar suferinţa conduce la slavă. Sunt conştienţi de faptul că AICI şi ACUM este locul şi timpul în care Dumnezeu i-a chemat să lucreze. Lucrul este greu, dar în acelaşi timp este frumos. Ei ştiu că AICI şi ACUM este timpul lucrului, al slujirii, al suferinţelor, al răbdării şi încercărilor. Ei ştiu că mâine este timpul întâlnirii cu Împăratul, este timpul etern al bucuriei şi sărbătorii. Aceşti oameni sunt oamenii lui Dumnezeu, ei sunt lucrătorii lui Dumnezeu, sunt slujitorii Bisericii Sale pe pământ.

 

 

13 decembrie 2009

 

Oamenii au uneori impresia că cea mai mare problemă a vieţii este boala, sărăcia sau moartea. Într-o localitate era un bărbat paralizat şi prietenii lui l-au adus într-o pătură la Isus care tocmai trecea prin oraş, pentru a fi vindecat. Mântuitorul, văzându-le credinţa, a spus: ,,Fiule... iertate îţi sunt păcatele" (Matei 9:2). Ei au fost şocaţi. Nu pentru iertarea păcatelor l-au adus pe prietenul lor bolnav! Ei credeau că cea mai mare nevoie a lui era vindecarea trupului, nu iertarea păcatelor. Dacă cea mai mare problemă a oamenilor era boala, Dumnezeu ne-ar fi trimis un medic priceput. Dacă cea mai mare problemă era sărăcia, Dumnezeu ne-ar fi trimis un bancher bogat. Însă pentru că cea mai mare problemă a oamenilor a fost păcatul, Dumnezeu ne-a trimis un Mântuitor. Teologii vremii sunt indignaţi de priorităţile lui Isus, care în loc să-l vindece mai întâi pe bolnav, îi iartă păcatele. Cunoscându-le gândurile, El îi vindecă boala paraliticului, explicându-le celor prezenţi că mântuirea este mai importantă, deoarece are caracter etern. Foarte rar L-a invitat cineva pe Isus să-i ierte păcatele, în timp ce toţi ceilalţi L-au invitat să le vindece bolile. Boala pare prioritară, deoarece doare şi este vizibilă, în timp ce păcatul nu doare şi nu se vede. Pentru a vindeca boala ca efect, Mântuitorul a trebuit să ierte păcatul ca şi cauză. Mântuirea înseamnă împăcarea cu Dumnezeu, înseamnă primirea poziţiei de copil al lui Dumnezeu. Mântuirea este darul lui Dumnezeu, este foarte complexă şi are trei faze:

    1. Îndreptăţirea (justificarea) de vinovăţia şi pedeapsa păcatului   

            Omul este o fiinţă vinovată înaintea lui Dumnezeu, din cauza păcatului. Ca o reacţie a judecăţii divine, Dumnezeu îl pedepseşte pe om la moarte veşnică, din cauza vinovăţiei păcatului: ,,Plata păcatului este moartea" (Rom. 6:23). În clipa în care omul se pocăieşte de păcatul lui, aleargă la Dumnezeu pe care nu-L vede, dar în care crede. Pocăinţa e atitudinea de regret a minţii, atitudinea de remuşcare a inimii şi atitudinea de renunţare la păcat a voinţei. Credinţa este convingerea totală că Dumnezeu există, că îl iubeşte şi că vrea să-l ierte pe omul păcătos care se pocăieşte. Îndreptăţirea de vinovăţia şi pedeapsa păcatului este un eveniment, în care Hristos, fiind invitat cu pocănţă şi credinţă de omul păcătos, îl justifică / îndreptăţeşte înaintea lui Dumnezeu. În clipa aceea toate păcatele din trecut sunt iertate prin faptul că sunt transferate asupra Sa. Tâlharul de pe cruce s-a pocăit - ,,noi primim răsplata cuvenită pentru fărădelegile noastre" (Lc. 23:41) şi a crezut - ,,Doamne, adu-Ţi aminte de mine când vei vei veni în Împărăţia Ta" (v. 42). De aceea Dumnezeu l-a mântuit. Imediat a murit şi a murit mântuit. Cei mai mulţi oameni nu mor după ce se convertesc şi unii din ei se întorc la modul de viaţă păcătos pe care l-au avut înainte de pocăinţă şi credinţă. Ce se întâmplă cu ei? Mai sunt mântuiţi?  

   2. Sfinţirea (eliberarea) de sub robia şi puterea păcatului

            Starea de pocăinţă şi credinţă conduce la naşterea din nou şi la botezul în apă. Dacă omul moare imediat în urma acestor lucruri, fiind mântuit, merge în cer. Dacă mai trăieşte încă cinci sau cincizeci de ani, atunci el e responsabil să se sfinţească (elibereze) de robia şi puterea păcatului. Omul, deşi mântuit, botezat, va fi ispitit să păcătuiască, potrivit modului de viaţă din trecut. Robia păcatului (automatismul comportamental păcătos) va încerca să-şi facă ciclul normal. Diavolul va ispiti în continuare. Pofta va continua să atragă - ,,Şi fiecare este ispitit când este atras de pofta lui însuşi şi momit. Apoi pofta, când a zămislit, dă naştere păcatului şi păcatul odată înfăptuit, aduce moartea" (Iacov 1:14-15). Moartea, de care tocmai a fost eliberat, vrea să robească din nou, puterea ei vrea să domine. Trebuie sfinţire de robia şi puterea păcatului, dar probabil omul nu poate. ,,Acum nu mai este nici o condamnare pentru cei ce sunt ai lui Hristos, care nu trăiesc după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului. În adevăr, legea Duhului de viaţă m-a izbăvit de Legea păcatului şi a morţii" (Rom. 8:1-2). Foarte mulţi creştini sunt îndreptăţiţi de vinovăţia şi pedeapsa păcatului care se referă la păcatele de până în momentul pocăinţei. După botezul în apă însă, nu începe procesul sfinţirii prin puterea Duhului, ci revenirea la viaţa păcătoasă din trecut. Aceasta nu este sfinţire. ci robie.

    3. Glorificarea de sub natura şi prezenţa păcatului. Acesta este evenimentul trecerii la Domnul. Dar până atunci, rămâne procesul sfinţirii de robia şi puterea păcatului - ,,Cei ce au fost sfinţii în Isus, chemaţi să fie sfinţi" (1 Cor. 1-2).

 

 

20 decembrie

 

            În general, oamenii au dificultăţi să înţeleagă lucrurile care sunt în afara experienţei lor de viaţă. Un astfel de lucru a fost evenimentul inexplicabil al întrupării Mântuitorului Isus Hristos, care a pus în uimire generaţia de oameni din vremea aceea. Mântuitorul promis să restaureze starea omului căzut de la faţa lui Dumnezeu era aşteptat de mii de ani şi fiecare femeie însărcinată visa să poarte în pântecele ei pe Mesia care va înfăptui mântuirea. Oamenii se afundaseră în păcat şi în mijlocul poporului altădată sfânt nu se mai auzise de 450 de ani nici un cuvânt de la Dumnezeu. Revelaţia divină reîmprospătată în fiecare generaţie prin profeţi s-a oprit şi odată cu ea s-a oprit şi visul poporului că va veni Mesia. Starea lor spirituală era de plâns, din cauza faptului că Dumnezeu i-a părăsit. Starea lor politică, socială şi militară era pe măsură, fiindcă de câteva sute de ani au fost pe rând robi, mai întâi asirienilor, apoi babilonienilor, mezilor, perşilor, grecilor şi acum erau robi romanilor. Pe fondul acestei dureroase realităţi, se rupe tăcerea şi în timp ce preotul Zaharia tămâia în Templul Domnului după rânduieli, un înger al Domnului îi vorbeşte. El îi spune că va avea un fiu, în ciuda faptului că soţia lui, Elisabeta, era stearpă şi bătrână. Îngerul l-a informat despre copil că va ajunge mare, că va pregăti calea Celui Preaînalt şi se va chema Ioan. Peste şase luni de la acest miraculos eveniment, îngerul Gavril vorbeşte unei tinere neprihănite din Nazaret, numită Maria, spunându-i că va naşte un copil de parte bărbătească pe care-L va chema Isus şi El va mântui poporul. Peste nouă luni de la acest eveniment, în timp ce Maria năştea Copilul promis într-un grajd din Betleem, un înger al Domnului se descoperă unui grup de ciobani care-şi păzeau turmele în câmpie şi le aduce mesajul aşteptat de multe generaţii: ,,Nu vă temeţi: Căci vă aduc o veste bună, care va fi o mare bucurie pentru tot norodul. Astăzi în cetatea lui David vi S-a născut un Mântuitor, care este Hristos, Domnul. Iată semnul după care-L veţi cunoaşte: veţi găsi un Prunc înfăşat în scutece şi pus într-o iesle". Şi deodată văzduhul înţepenit de dureroasa aşteptare a fost despicat de cântarea cerească a unui cor de îngeri, care-L lăuda pe Dumnezeu, fiindcă a adus vremea mântuirii pentru oameni: ,,Slavă lui Dumnezeu în locurile preaînalte şi pace pe pământ între oamenii plăcuţi Lui." Mesajul lor era împlinirea promisiunii lui Dumnezeu:

            1. ,,Nu vă temeţi" au fost cuvintele îngerului Gavril rostite unui popor speriat de absenţa lui Dumnezeu, îngrozit de prezenţa cotropitorilor romani, robit de păcat şi acoperit de ruşine. Realitatea era disperată şi dureroasă, însă mesajul divin anunţă faptul că Dumnezeu a hotărât ca să-i scape. Teama şi groaza cuibărite în inimile lor trebuiau eliminate, fiindcă Dumnezeu începea să lucreze pentru ei, începea să lucreze mântuirea lor prin Mesia cel demult promis. Ce glorioasă a fost noaptea aceea! Cât de mult au aşteptat ei şi părinţii părinţilor lor acest mesaj!      

            2. ,,Vă aduc o veste bună", a continuat îngerul să spună mesajul de la Dumnezeu. Demult, în Eden, omul a venit la Dumnezeu cu o veste rea: ,,Am păcătuit, neascultând porunca Ta, mâncând din fructul pomului oprit." Acum, vine Dumnezeu la om, spunându-i: ,,Îţi aduc o veste bună, am găsit Mântuitorul pe care ţi L-am promis demult, eşti iertat de păcat, eşti eliberat de teamă, eşti din nou cu Dumnezeu, eşti din nou în mâna Creatorului." Ce glorioasă a fost noaptea aceea! Cât de mult au aşteptat ei şi părinţii părinţilor lor acest mesaj!

            3. ,,Va fi o mare bucurie", a continuat îngerul. Acest popor era robit şi de romani şi de Diavolul - un popor trist şi însingurat, care şi-a uitat harfele de cântări agăţate în sălciile din Babilon, unde a stat 70 de ani rob... nişte oameni pe feţele cărora s-a înţepenit durerea şi groaza, pentru că au fost abandonaţi de Dumnezeu. Dar acum era vremea bucuriei. Ce glorioasă a fost noaptea aceea! Cât de mult au aşteptat ei şi părinţii părinţilor lor acest mesaj!

            4. ,,Vi S-a născut un Mântuitor care este Hristos, Domnul", a continuat îngerul. Cu multe sute de ani în urmă, poporul a venit la Samuel spunând: ,,Vrem să avem un om împărat peste noi, ca toate celelalte naţiuni." De-atunci au avut mulţi împăraţi şi nenorocirea lor a fost amplificată de cei mai mulţi dintre ei. Acum îngerul proclama ,,Hristos este Împăratul vostru, El este Mântuitorul vostru."  Ce glorioasă a fost noaptea aceea! Cât de mult au aşteptat ei şi părinţii părinţilor lor acest mesaj!

            Apropo, cum este acum? Ce au aşteptat părinţii noştri? Ce aşteptăm noi?

 

 

27 decembrie

 

            Una dintre dorinţele intense ale copiilor este să fie mari şi puternici.Toată copilăria privesc la părinţii lor care sunt înalţi, curajoşi, ştiu toate lucrurile, sunt foarte pricepuţi, au forţă fizică şi rezistenţă foarte mare, au libertate, şcoală, serviciu şi bani. Toate aceste lucruri din viaţa oamenilor mari îi fac să-şi dorească foarte mult să fie adulţi. De aceea îşi doresc să fie înalţi, să aibă cât de timpuriu lucrurile oamenilor mari, să fie trataţi ca adulţi, să spună că sunt cu un an mai mari decât sunt. Visul copilăriei în legătură cu măreţia şi puterea se împlineşte înainte de douăzeci de ani şi se spulberă după douăzeci şi unu. Proaspătul adult realizează prin experienţă personală dificultăţile şi preţul măririi şi puterii pe care şi le-a dorit atât de mult. Acum îşi dă seama că lucrurile după care tânjea sunt atât de limitate şi vulnerabile! Visele copilăriei devin foarte greu sau aproape imposibil de împlinit, iar responsabilităţile de adult devin obositoare. Concurenţa la care oamenii mari sunt expuşi, performanţa şi consecvenţa care se aşteaptă de la ei, limitarea timpului personal, eliminarea timpului liber, obligaţiile vieţii intelectuale, profesionale, sociale, familiale... devin apăsătoare. Toate aceste poveri sunt compensate însă de realizările, libertatea şi speranţa specifice vârstei.

            Satisfacţia visului de adult începe însă timpuriu să fie umbrită de sentimentul trecerii şi pierderii anilor. Puţin câte puţin îşi face loc un nou şi neplăcut simţământ, un simţământ ciudat şi foarte dureros - acela al îmbătrânirii. Odată cu el apare urgenţa vieţii, conştienţa morţii şi un număr nesfârşit de întrebări. Se naşte percepţia că timpul trece mai repede, zilele sunt mai scurte şi contul de zile pe care le-am cheltuit cu bucurie în copilărie scade. Adevărul este că o zi are 24 de ore de la creaţiune şi până în prezent, însă, dacă timpul fizic este acelaşi, timpul psihologic se modifică mult. Timpul fizic este timpul real, obiectiv, pe care îl măsoară ceasul, pe când timpul psihologic este percepţia noastră în legătură cu timpul fizic. În copilărie o zi părea lungă cât o săptămână, pentru că, neavând program, obligaţii, responsabilităţi, nu ne interesa cât este ceasul, nu măsuram niciodată timpul. În viaţa de adult însă, timpul devine mediul în care trebuie să facem lucrurile vieţii şi pentru că vrem să facem prea multe lucruri, nu ne ajunge timpul. Aşa se naşte percepţia ireală a scurtării timpului.

            Odată cu experimentarea sentimentului îmbătrânirii şi al epuizării vieţii, apare dureroasa conştienţă a morţii. Această experienţă modifică substanţial valorile şi priorităţile vieţii. Visul reluării copilăriei şi tinereţii este doar un subiect de basm, singurul lucru real fiind faptul că au mai rămas câteva zile, câţiva ani sau câţiva zeci de ani de trăit, nu se ştie cât. Dacă până acum viaţa era în viitor, părea suficient de lungă, acum viaţa este în prezent şi pare foarte, foarte scurtă. Ce să faci mai repede? Ce să faci mai întâi? Ce este mai important? Orice ai face, rugineşte, se cheltuie, se uită, copiii se căsătoresc şi se mută la casa lor, bunicii şi părinţii mor şi-i ducem la cimitir... Cât de diferită este viaţa de adult faţă de viaţa de copil! Pavel spunea în Biblie: ,,Când eram copil gândeam ca un copil, acum când am devenit adult, gândesc ca un adult."

            Cum ar trebui să gândească un adult? Ar trebui să fie convins că viaţa trece repede şi este plină de necazuri şi la sfârşit Dumnezeu îl evaluează după principiile Bibliei, îl găseşte păcătos, îl judecă şi îl pedepseşte trimiţându-l în iad, unde este Diavolul, foc şi viermi. Pentru această problemă nerezolvabilă în lumea umană, Dumnezeu a găsit soluţia. A transferat asupra Fiului Său întrupat, vinovăţia omului păcătos. Pentru că plata păcatului este moartea, Mântuitorul a murit crucificat pe Golgota, îndreptăţind în felul acesta înaintea lui Dumnezeu pe omul păcătos. Dumnezeu a pus în om gândul veşniciei, gând care-l determină să nu dispere atunci când, odată cu îmbătrânirea, vine conştienţa morţii. Cine se pocăieşte de păcat şi crede în Hristos are păcatele iertate şi trece din moarte la viaţă. Dumnezeu a pregătit viaţa veşnică prin Fiul Său şi o oferă în dar oamenilor. Percepţia îmbătrânirii şi conştienţa morţii nu ne sperie, pentru că noi trăim veşnic prin Isus în Împărăţia eternă a lui Dumnezeu. Ce se întâmplă cu oamenii care nu primesc darul lui Dumnezeu? Vor merge în iad pentru că nu acceptă graţierea divină. Nu poţi evita îmbătrânirea şi moartea fizică, dar poţi evita pedeapsa păcatului şi moartea veşnică în iad. Ce ai de gând să faci acum? Ce minunat este faptul că Dumnezeu ne dă viaţă veşnică prin Hristos şi dacă viaţa umană este scurtă şi imperfectă, El ne dă o viaţă fără sfârşit.