Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminică 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Decembrie

     

    Votarea viziunii 2018

     

     

    13
    Decembrie

    Seminar cu predicatorii

     

    16
    Decembrie

    Colinda copiilor

     

  • 17
    Decembrie

    Concert de Crăciun

     

    24
    Decembrie

    Ajunul Crăciunului

     

    25
    Decembrie

    Întruparea

    Domnului Isus 

     

 

Octombrie 2009

 
 

 

pagina păstorului

Octombrie 2009

 

4 octombrie, 2009

 

            Cina cea de taină este unul dintre cele mai frumoase acte de cult ale Bisericii lui Dumnezeu. Biblia abundă în învăţături despre Cina Domnului, drept pentru care suntem îndreptăţiţi să stabilim următoarele:

 

I. AUTENTICITATEA CINEI DOMNULUI:

            Scripturile prezintă practica şi învăţătura Mântuitorului în legătură cu Cina, prin cei patru evanghelişti. Biserica din Corint are convingerea acestui act de cult, însă odată cu trecerea anilor, practica bisericii locale devine tot mai străină de învăţătura Mântuitorului. După convertire, Apostolul Pavel primeşte ,,de la Domnul”, printr-o experienţă spirituală personală, învăţătura despre Cina Domnului, pe care o transmite Bisericii din Corint pentru corectare. Faptul că Dumnezeu Fiul a adus ucenicilor învăţătura acestui act de cult şi  câţiva ani mai târziu Pavel primeşte aceeaşi învăţătură de la Dumnezeu Tatăl, ne îndreptăţeşte să avem încredere în autenticitatea Cinei, ca într-o expresie a voii divine pentru Biserică.   

           

II. EXPLICAŢIA CINEI DOMNULUI

            Pavel explică principiile de bază ale învăţăturii despre Cina Domnului:

            1. Cina Domnului este formată din pâine şi rodul viţei (vers. 24-25).

            2. Pentru elementele Cinei trebuie să se facă rugăciune (vers. 24).

            3. Pâinea este simbolul Trupului Mântuitorului (vers. 24).

            4. Rodul viţei este simbolul sângelui noului legământ (vers. 25).

            5. Prin participarea la Cină, credincioşii vestesc moartea Domnului până va reveni (vers. 26).

            6. Credincioşii care participă la Cină în ,,chip nevrednic” se fac vinovaţi de moartea Domnului (vers. 27, 29).

            7. Fiecare credincios trebuie să se cerceteze în mod personal în faţa propriei conştiinţe şi apoi să se împărtăşească prin credinţă (vers. 28).

            8. Din pricina lipsei de evlavie, la Cină mulţi credincioşi sunt neputincioşi, alţii sunt bolnavi, în timp ce alţii mor pur şi simplu (vers. 30).

            9. Credincioşii pot evita judecata lui Dumnezeu printr-o judecată personală, care implică mărturisirea şi părăsirea păcatului (vers. 31).

            10. Cercetarea şi asumarea vinovăţiei acum, îi scuteşte de judecata finală de la tronul alb (vers. 32).

            11. Părtăşia frăţească la Cină trebuie să se concentreze pe Cina Domnului, nu pe alte aspecte ale părtăşiei frăţeşti (vers. 33-34).

            12. Concentrarea pe alte aspecte ale părtăşiei la Cină atrage osânda divină (vers. 33-34).

 

            III. INDIVIDUALITATEA CINEI DOMNULUI

            Individualitatea este totalitatea particularităţilor specifice unei persoane sau unui lucru (DEX). În contextul acestei învăţături, Pavel vorbeşte atât de caracterul universal al Cinei, cât şi de cel personal.

            1. Permisiunea la Cină este universală - ,,oricine” (vers. 27)

            2. Împărtăşirea la Cină este personală - ,,fiecare” (vers. 28)

            Responsabilitatea credinciosului la Masa Domnului este maximă, deoarece Cina este absolut personală. Nimeni nu te poate descalifica, decât propria nepocăinţă. Exemplul din Deuteronom 21:1-9:

            1. Problema personală: ,,nu l-am ucis pe cel găsit mort” (vers. 7a)

            2. Problema complicităţii: ,,nu l-am văzut pe cel care a ucis” (vers. 7b)

            3. Problema mijlocirii pentru comunitate (vers. 8). Nevrednicia preoţilor care turnau apă pentru bătrânii cetăţii să se spele, nu-i descalifica.  

            Devine o problemă personală şi asocierea cu vinovatul sau tăinuirea acestuia. De asemenea, mijlocirea pentru poporul sfânt este obligatorie.

            Astăzi este Cina, unde eşti, cum eşti, ce ai de gând să faci?

 

 

11 octombrie, 2009

 

            Maturitatea spirituală şi calitatea slujirii lui Timotei este explicată de cei trei mentori pe care el i-a avut în persoana bunicii sale, Lois, a mamei lui, Eunice, şi a liderului său spiritual, Pavel. Marele apostol îi scrie două scrisori prin care îl îndeamnă la desvârşirea mântuirii şi slujirii. În cea de-a doua scrisoare, Pavel îi explică lui Timotei despre ascultarea, disciplina şi răbdarea creştinului, folosind comparaţia cu soldatul, sportivul şi semănătorul.

            1. SOLDATUL. Pavel consideră că prin comparaţia cu un soldat, Timotei poate înţelege multe lucruri folositoare cu privire la viaţa spirituală.

            a) Identitatea: ,,înscris la oaste" (2:4b). Prin credinţă şi pocăinţă, creştinul născut din nou are numele scris în Cartea vieţii, fiind în evidenţele lui Dumnezeu. Înscrierea creează responsabilitate şi interes pentru locul în care s-a înscris. Înscrierea la oaste nu acceptă absenţa, indiferenţa, nesupunerea...

            b) Dedicarea: ,,să nu se încurce cu treburile vieţii" (2:4a). Nici o armată nu are soldaţi care fac militărie doar în timpul liber. Când soldatul se înscrie la oaste, nu se mai încurcă cu alte lucruri, pentru că disponibilitatea lui trebuie să fie maxim. Armata implică angajament şi disponibilitate.

            c) Scopul: ,,să placă celui ce l-a înscris la oaste" (2:4b). Soldatul este interesat de aprecierea superiorului său, motiv pentru care urmăreşte performanţa, ascultarea şi dedicarea în tot ceea ce face.    

            2. SPORTIVUL. Jocurile sportive erau la modă în societatea greacă şi Timotei, care avea tată grec, trebuie să fi fost la curent cu ele, înţelegând bine comparaţia apostolului.

            a) Lupta: ,,Cine se luptă la jocuri" (2:5a). Lupta sportivului din timpul întrecerii reflectă calitatea pregătirii din timpul antrenamentelor. Performanţa sportivă depinde de pasiune, motivaţie şi antrenament.

            b) Disciplina: ,,se luptă după rânduieli" (2:5c). Viaţa sportivă este caracterizată de multă disciplină, exigenţă şi înfrânare. Sportivul trebuie să renunţe la multe lucruri în vederea atingerii performanţei şi să se lupte conform multor reguli care determină cadrul întrecerii.

            c) Victoria: ,,nu este încununat" (2:5b). Sportivul care se bucură de victorie este acela care se luptă mai bine şi care este mai disciplinat.

            3. SEMĂNĂTORUL. Lumea agrară era bine cunoscută de Timotei, drept pentru care apostolul foloseşte exemplul unui semănător, pentru a pune în evidenţă aspecte importante ale vieţii spirituale.

            a) Osteneala: ,,trebuie să muncească" (2:6a). Înainte să mănânce pâinea cu familia lui, semănătorul trebuia să muncească pământul, indiferent de condiţiile de mediu. ,,Voi, fraţilor, să nu osteniţi în facerea binelui " (2 Tes. 3:13).

            b) Speranţa: ,,trebuie să muncească înainte să strângă roadele" (2:6b). Semănătorul îşi îngroapă toată investiţia de anul trecut în pământ, în speranţa că Dumnezeu va face rodul să crească mai târziu.   

            c) Răbdarea: ,,trebuie să muncească înainte să strângă" (2:6c) Speranţa că va ieşi rod din pământul în care a pus sămânţa implică răbdarea semănătorului, deoarece rodul nu iese a doua zi.

             Toate aceste caracteristici surprinse de Pavel în viaţa şi activitatea soldatului, sportivului şi semănătorului sunt aspecte de bază ale vieţii de credinţă şi slujire creştină. Dacă Pavel i le-a poruncit lui Timotei, suntem îndreptăţiţi să spunem că nu se poate fără ele.

 

 

18 octombrie, 2009

 

            Pildele rostite de Mântuitorul Hristos sunt întâmplări imaginare ce conţin adevăruri spirituale profunde. Aceste pilde sunt motivate de întrebări ale ascultătorilor sau de circumstanţele în care Domnul a fost implicat. Pilda robului nedrept ne prezintă un rege oriental, care avea putere despotică asupra miniştrilor şi slujitorilor lui pe care-i trata ca pe nişte sclavi. Mântuitorul este motivat să spună această pildă la întrebarea lui Petru: ,,De câte ori să iert pe fratele meu când greşeşte împotriva mea? De şapte ori?" (Matei 18:21). Hristos îi spune că trebuie să ierte de 490 de ori, apoi Îşi explică răspunsul prin pilda robului nemilostiv (vers. 23-35). În istoria biblică întâlnim mai multe învăţături în legătură cu ofensa şi iertarea:

   1. Legea talionului: ,,dinte pentru dinte şi ochi pentru ochi" (Ex. 21:24).

   2. Legea iertării limitate în tradiţia evreiască: ea obliga pe orice evreu credincios să ierte pe aproapele său de trei ori, cel mult de şapte ori, după care avea libertatea să se răzbune (Amos 1:3; Prov. 24:16). Când Hristos spune ,,Dacă fratele tău păcătuieşte împotriva ta de şapte ori..." (Luca 17:4), El dă impresia evreilor că susţine tradiţia lor, motiv pentru care Petru vrea să sublinieze această învăţătură prin întrebarea sa.

   3. Legea iertării necondiţionate, promovată de Hristos (Matei 5:21-26). Cifra 490 este simbolul desăvârşirii la evrei. Dacă ,,şaptezeci ori şapte" este desăvârşirea răzbunării propuse de Lameh (Gen. 4:24), ,,şaptezeci ori şapte" este desăvârşirea iertării propuse de Hristos în răspunsul dat lui Petru. Cuvântul ,,iertare" din Biblie este tradus din două cuvinte greceşti:     

    • ,,Aphiemi" - ,,trece cu vederea, a nu ţine cont" (Matei 6:12)

    • ,,Charizomai" - ,,a acorda o favoare fără nici o răsplată" (Luca 7:42).

            În această situaţie, iertarea nu este manifestarea unui sentiment schimbător, trecător şi capricios, ci este expresia unei alegeri conştiente, este un act al voinţei care subordonează sentimentele. Regelui din pildă nu i-a fost deloc uşor să ierte pe funcţionarul dator cu 10.000 de talanţi, ceea ce înseamnă că acesta era dator trezoreriei statului cu banii pe care i-ar fi putut câştiga în 240 de ani de muncă. Şi lucrul acesta se întâmpla într-o perioadă istorică în care, potrivit scriitorului Iosif Flavius, venitul anual al Palestinei era de 800 de talanţi, ceea ce înseamnă că suma pe care o datora funcţionarul regelui era echivalentă cu venitul Palestinei în aproximativ zece ani de zile. Este uşor să ne imaginăm că regelui nu i-a fost uşor să-l ierte, dar pur şi simplu a fost un act al voinţei, a fost o alegere a minţii, indiferent de ce a simţit la nivelul emoţiilor. Regele însuşi justifică decizia lui generoasă în două feluri:

            1. Mila personală: ,,Stăpânul robului aceluia, făcându-i-se milă de el, i-a dat drumul şi i-a iertat datoria" (vers. 27).

            2. Rugăciunea datornicului: ,,Eu ţi-am iertat datoria fiindcă m-ai rugat" (vers. 32b). Dumnezeu este sensibil la rugăciunea pocăinţei.

            Din textul biblic reiese următorul principiu în legătură cu iertarea: ,,Iertarea este manifestarea milei celui ce iartă, atunci când cel vinovat se roagă de iertare." Cererea iertării însoţită de regret, remuşcare şi renunţare este definiţia pocăinţei, de aceea Dumnezeu nu refuză niciodată pocăinţa unui om. Atunci când Mântuitorul, în întâmplarea imaginară din pilda robului nemilostiv, alege această sumă colosală, El vrea să spună că omul nu poate niciodată şi sub nici o formă să-şi plătească datoria. Dumnezeu îl iartă pe om pentru că se pocăieşte, nu pentru că este aproape să merite iertarea. Marea problemă pentru cel iertat începe atunci când se întâlneşte cu tovarăşul său, care îi era dator cu 300 de dinari, adică banii de pe aproximativ trei luni de lucru. El, care a fost iertat de Rege de o sumă echivalentă cu 240 de ani de muncă, nu vrea să-l ierte pe tovarăşul lui!

 

 

25 octombrie, 2009

 

            Creştinismul iniţiat şi promovat de Mântuitorul Isus Hristos a fost manifestarea foarte exigentă a voii lui Dumnezeu şi a relaţiei spirituale dintre om şi Creator. Astăzi Creştinismul se află într-o mare criză, deoarece a ajuns foarte tolerant, devenind manifestarea foarte indulgentă a voii lui Dumnezeu şi a relaţiei spirituale dintre om şi Creator. Scopul major al Creştinismului primar a fost neprihnăirea oamenilor care au acceptat pocăinţa faţă de păcat şi credinţa faţă de Isus Hristos. Aceşti oameni au acceptat să renunţe la viaţă pentru a-şi păstra neprihănirea şi pentru a-L proslăvi pe Dumnezeu. Pentru ei, Creştinismul a fost prezentat ca o religie nerentabilă, extremă, riscantă şi milioane de martiri au plătit-o cu viaţa. Scopul primar al Creştinismului contemporan este atragerea şi păstrarea mulţimilor, indiferent de condiţia iniţială de neprihănire. Aceşti oameni au acceptat să renunţe la neprihănire pentru a-şi păstra viaţa şi pentru a-ţi împlini propriile ambiţii şi plăceri omeneşti. Debutul public al misiunii Mântuitorului din Ioan 2:13-16 este surprinzător, deoarece nu încearcă să atragă capital uman, să devin popular. Dimpotrivă, Isus a pus mâna pe bici, i-a scos pe comercianţi din Templu, vorbindu-le foarte aspru şi condamnând priorităţile şi valorile lor spirituale greşite.

            Doctorul Luca Îl surprinde în Evanghelia sa (14:25-35) pe Mântuitorul Hristos, aproape de sfârşitul misiunii Sale publice, într-o altă situaţie asemănătoare. Fiind urmat de mari mulţimi de oameni, Hristos Se întoarce spre ei, parcă având intenţia să-i descurajeze, şi le spune: ,,Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său, pe mama sa, pe copiii săi, pe fraţii săi, pe surorile sale, ba chiar însăşi viaţa sa, nu poate fi ucenicul Meu" (vers. 25). Este uşor de înţeles că Mântuitorul nu a încercat să atragă mulţimile, dimpotrivă, a prezentat Creştinismul ca pe o religie aspră şi foarte exigentă. Ce a vrut Isus să spună? ,,Cine iubeşte pe tată sau pe mamă mai mult decât pe Mine, nu poate fi ucenicul Meu" (Matei 10:37). Isus Şi-a respectat părinţii şi i-a îngrijit până în ultima clipă de viaţă, or nouă nu ne putea da o altă învăţătură. Mai mult de-atât, mila creştină iniţiată şi promovată de Isus s-a manifestat prin construcţia de spitale, orfelinate, azile de bătrâni... Oamenilor care au vrut să-L urmeze, Mântuitorul le-a pus standarde de viaţă foarte înalte, fără să Se gândească la pierderea adepţilor.

            1. Standardul familial: ,,Cine iubeşte pe tata sau pe mama mai mult decât pe Mine, nu poate fi ucenicul Meu". Aceasta înseamnă că nicio persoană din familie nu poate fi mai important decât Dumnezeu.

            2. Standardul personal: ,,Şi oricine nu-şi poartă crucea şi nu vine după Mine, nu poate fi ucenicul Meu" (vers. 28). Aceasta înseamnă că orice gând, sentiment sau poftă personală trebuie subordonate relaţiei spirituale cu Isus Hristos.

            3. Standardul finalizării: ,,Căci cine vrea să zidească un turn, nu stă să-şi facă socotelile cheltuielilor ca să vadă dacă are cu ce să-şi plătească cheltuielile" (vers. 28).

            Creştinismul compromis din zilele noastre cere foarte puţin şi nu oferă nimic, în timp ce Creştinismul iniţial cerea totul şi oferea totul. Mântuitorul nu are intenţia să-i refuze pe oameni, ci doar să-i prevină asupra seriozităţii relaţiei spirituale cu Dumnezeu. El nu i-a manipulat pe oameni, ci doar le-a spus cu sinceritate că principiile cerului trebuie împlinite de pe pământ. Pavel spunea: ,,Pot totul în Hristos, care mă întăreşte..." . Creştinismul care promite cerul este foarte exigent şi aspru.