Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Iulie 2009

 
 

 

pagina păstorului

Iulie 2009

 

5 iulie, 2009

 

            Libertatea este unul dintre marile vise ale fiecărui muritor, ale fiecărei societăţi umane, însă preţul plătit pentru câştigarea libertăţii şi mai ales pentru păstrarea ei este uriaş. Societatea în care trăim se declară liberă, umanistă, pragmatică, democratică... În această societate omul este măsura tuturor lucrurilor, fiind liber de orice constrângeri exterioare, suficient pentru sine şi nesilit să dea socoteală de gândurile şi sentimentele sale. În această societate toate lucrurile sunt permise. Împărăţia lui Dumnezeu, pe de cealaltă parte, se declară sfântă şi neprihănită, Dumnezeu fiind măsura tuturor lucrurilor. Biblia afirmă că oamenii născuţi din nou sunt liberi în Hristos, Biblia condiţionând libertatea omului faţă de sine, faţă de ceilalţi şi faţă de Dumnezeu.

            Criza religioasă contemporană este generată de oameni care vor să intre în Împărăţia lui Dumnezeu, dar nu vor să se schimbe în perspectiva neprihănirii şi nu vor să accepte libertatea potrivit căreia nu omul, ci Dumnezeu prin Biblie este măsura tuturor lucrurilor. Aici trebuie menţionat faptul că principiile sunt ale lui Dumnezeu şi încredinţările sunt ale oamenilor. Principiile sunt scrise în Biblie, negru pe alb, şi sunt repetate deseori, ele fiind universale, valabile în orice timp şi în orice loc. Încredinţările sunt lăsate la latitudinea oamenilor, nu sunt menţionate în Biblie sau sunt menţionate cu caracter general şi orientativ. Ele sunt particulare fiecărui om, fiind diferite de la un timp la altul, de la un loc la altul. Încredinţările sunt absolut personale, sunt flexibile şi nu pot face parte dintre principii. Principiul libertăţii spirituale este guvernat de învăţătura Bibliei scrisă de Pavel în 1 Corinteni 6:12; 10:23 - ,,Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi sunt de folos. Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos. Toate lucrurile sunt îngăduite, dar nu toate zidesc." Esenţa acestei învăţături este faptul că unei persoane aşezate prin credinţă şi pocăinţă sub autoritatea Salvatorului Isus Hristos, îi sunt îngăduite toate lucrurile, însă şi le va permite DOAR pe următoarele:

   1. Lucrurile care sunt de folos pentru succesul călătoriei spre cer.

   2. Lucrurile care nu creează dependenţă de lucrurile de pe pământ.

   3. Lucrurile care zidesc omul dinlăuntru, omul duhovnicesc.

            Societatea contemporană spune că definiţia libertăţii este că toate lucrurile sunt permise. Biblia spune că definiţia libertăţii este că toate sunt îngăduite, DAR... Dar ce?

            1. Toate lucrurile sunt îngăduite omului care stă sub autoritatea lui Dumnezeu. Pentru omul credincios are prioritate relaţia spirituală cu Isus Hristos şi apoi cu lucrurile. Biblia îl plasează pe creştin într-o deplină libertate faţă de lucrurile materiale, morale şi spirituale din universul creat de Dumnezeu. Creştinul va folosi lucrurile din jurul lui determinat nu de patimă şi instincte primare, ci de Dumnezeu şi relaţia cu El.

            2. Toate lucrurile sunt îngăduite omului duhovnicesc. În 1 Corinteni 2:15, Pavel spune: ,,omul duhovnicesc poate să judece totul". Pavel continuă spunând: ,,Acum nu mai este nici o osândire pentru cei ce sunt în Hristos, care nu trăiesc după îndemnurile firii, ci după îndemnurile Duhului" (Romani 8:1). Judecate cu o minte duhovnicească, multe dintre lucrurile îngăduite nu-şi au rostul.

            3. Toate lucrurile sunt îngăduite omului care trece examenul Bibliei, examen care are trei componente:

   a) Examenul maturităţii personale - ,,nu toate îmi sunt de folos"

   b) Examenul autorităţii spirituale  - ,,nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine"

   c) Examenul influenţei sociale - ,,nu toate zidesc"

            Asemenea primei perechi din Eden, copiii lui Dumnezeu au libertate deplină în Hristos, însă ei folosesc această libertate cu o minte duhovnicească, înnoită de Biblie, de Duhul Sfânt şi de dragostea pentru Dumnezeu. Nu-i nevoie ca aceşti oameni să fie legaţi, nu-i nevoie să se ascundă în mod ipocrit, nu-i nevoie de paznic... Hristos în ei este suficient, este absolut suficient. Aceasta este definiţia libertăţii!

 

 

Iulie 12, 2009

 

            Valorile spre care privesc toţi oamenii cu nesaţ sunt frumuseţea, inteligenţa, talentul, şansa unei poziţii, banii... şi toate acestea doar pentru că oferă celebritatea, scoţându-l pe om în mod artificial din obişnuit, făcându-l în mod greşit special între semenii lui. Omul trăieşte cu amintirea prezenţei lui Dumnezeu pe care a pierdut-o, cu gloria trecută a poziţiei de autoritate pe care a avut-o în Eden, or starea prezentă de faliment şi natura păcătoasă şi nesătulă în care trăieşte îl predispun la nemulţumire şi la inventarea unui mod greşit de viaţă. Pentru că omul a pierdut Edenul şi pe Dumnezeu, încearcă pe un alt drum să redobândească lucrurile pierdute. Încearcă să fie ca Dumnezeu, încearcă să-şi depăşească condiţia limitată şi păcătoasă în care trăieşte, sfidând consecinţele judecăţii divine din Eden. Singurul domeniu în care Dumnezeu l-a încurajat pe om să fie asemenea Lui este sfinţenia, însă omul vrea să fie asemenea lui Dumnezeu în putere, în slavă, în autoritate, în posibilităţi... Aşa s-a născut visul artificial al celebrităţii, al superiorităţii bolnave faţă de ceilalţi oameni.

            Celebritatea este o mare povară, fiind o stare pentru care omul nu a fost creat. Oamenii pasionaţi de maşini vor să aibă maşini speciale, deosebite de ceilalţi oameni, motiv pentru care ataşează pe motor dispozitive care produc mai multă putere. Această improvizaţie însă pune o prea mare presiune pe angrenajul care duce puterea la roţi, rupând cutia de viteze sau sistemul cardanic. Constructorul a proiectat maşina între anumiţi parametri şi peste ei se trece doar cu riscul distrugerii maşinii. Celebritatea este foarte tentantă, însă are riscuri şi dureri pe care nu le cunosc decât oamenii care au gustat din fructul ei amar. Salvatorul Isus spunea: ,,Cine vrea să fie mai mare între voi, să fie robul tuturor". Celebritatea deformează personalitatea, valorile şi priorităţile, raportul la propria persoană, la familie, la semeni, la natură, la Dumnezeu. Celebritatea promite senzaţia unei lumi inexistente, unei vieţi fără moarte şi eliminarea unor limite stabilite de Dumnezeu. Preţul celebrităţii este uneori pierderea identităţii, omul devenind un bun comun din care se înfruptă cu nesaţ societatea. Celebritatea oferă bani, dar confiscă liniştea, oferă popularitate, dar interzice viaţa personală, oferă posibilităţi, dar opreşte viaţa de familie sau cel puţin timpul acordat acesteia. Omul celebru este aşezat în atenţia tuturor, nu are dreptul să greşească, trebuie să fie perfect în toate privinţele, trebuie să aibă mereu capacitatea să încânte publicul.

            De obicei, celebritatea este efectul manifestării unui talent special sau al unui complex de circumstanţe, însă purtătorul talentului nu este la fel de dotat în toate aspectele existenţei sale. Greşeala publicului care este însetat după celebrităţi constă în faptul că nu-l percepe ca pe un om cu un dar special, ci ca pe un om special. Din acest motiv criticismul exagerat al societăţii va reproşa absenţa excelenţei în celelalte domenii ale vieţii, devorând nemilos liniştea sufletească, perspectiva familiei, valoarea de sine şi în final viitorul persoanei care i-a entuaziasmat până atunci. Omul nu este creat să trăiască la nivelul celebrităţii, unde nu mai dă socoteală nimănui, pierzându-şi identitatea, echilibrul, percepţia, simţul măsurii, prietenii, bucuria şi uneori pofta de viaţă.

            Biblia încurajează caracterul modest, nu asumarea meritelor, simplitatea, nu extravaganţa. Adevărul nemilos este că publicul nu iubeşte omul, ci talentul din el, talent de care are nevoie să fie încântat şi scos din rutina plicticoasă a vieţii. Dumnezeu îl iubeşte pe om şi pentru binele lui veşnic L-a trimis pe Fiul Său, Isus Hristos. Apostolii Domnului s-au autodenumit ,,robi ai lui Hristos" şi scopul vieţii lor a fost să servească lui Dumnezeu şi semenilor. Ei au dat Regelui Isus Hristos gloria şi închinarea pe care oamenii doreau să le-o dea lor, înţelegând că doar El o merită. Frumuseţea, inteligenţa, talentul, poziţiile privilegiate trebuie închinate lui Dumnezeu cu toată modestia şi fără pretenţia celebrităţii. O astfel de pespectivă modestă îl va feri pe om de multe necazuri şi-i va aduce aminte că este doar un muritor trecător. Singurul care merită celebritatea este Dumnezeu, El este unic, noi, oamenii, suntem la fel!

 

 

Iulie 19, 2009

 

            Un bărbat tânăr şi bogat L-a întrebat pe Mântuitorul Hristos ce trebuie să facă pentru a intra în posesia vieţii veşnice. Răspunsul Domnului a fost un examen prea greu pentru el, motiv pentru care a renunţat. Apostolul Petru, asistând la dialogul dintre ei, a remarcat faptul că el, alături de ceilalţi ucenici, sunt mai merituoşi decât tânărul bogat, prin faptul că ei au câştigat examenul, renunţând la totul pentru Împărăţia lui Dumnezeu. În acest context, Petru L-a întrebat pe Domnul: ,,Iată că noi am lăsat tot şi Te-am urmat. Ce răsplată vom avea?" Drept răspuns, Mântuitorul Isus a spus pilda lucrătorilor viei. În această pildă un om bogat care avea viţă de vie, a angajat câţiva muncitori din piaţă. La şase dimineaţa a invitat câţiva muncitori să lucreze în viţa lui, cu care s-a înţeles să le plătească un leu/dinar pe zi. La ora nouă de dimineaţă a mai angajat un grup de muncitori şi tot aşa la ora doisprezece la amiază, la trei şi la cinci seara. La ora şase când s-a încheiat timpul de lucru, stăpânul i-a spus managerului să le plăteasc la fiecare câte un dinar, indiferent de orele lucrate. Evident, cei care au lucrat douăsprezece ore s-au simţit nedreptăţiţi pentru că au primit aceeaşi plată ca şi cei care au lucrat nouă, şase, trei sau o oră. Stăpânul le-a explicat cu răbdare că le-a plătit un dinar, adică preţul cu care s-au înţeles.

            Muncitorii din pildă simbolizează viaţa şi istoria relaţiei spirituale cu Dumnezeu.

            Simbolizează viaţa pentru că cei care au mers să lucreze în vie de dimineaţă sunt asemenea adolescenţilor care se pocăiesc. Matthew Henry s-a convertit la 11 ani, Isaac Watts la 9 ani, soţia lui Billy Graham când era la Şcoala Duminicală. Cei care au mers la ora nouă de dimineaţă sunt asemenea tinerilor care se întorc la Dumnezeu, în timp ce muncitorii care au fost invitaţi să lucreze la 12 sunt asemenea adulţilor care se pocăiesc. Cei care merg la lucru la 3 după-amiaza sunt ca şi cei care acceptă credinţa la bătrâneţe, iar cei care sunt invitaţi la lucrul viei la 5 seara sunt acei care se pocăiesc pe patul morţii. 

            Simbolizează istoria relaţiei cu Dumnezeu prin faptul că Adam şi Eva simbolizează muncitorii de la ora şase dimineaţa, în timp ce Israel simbolizează muncitorii de la ora nouă. Biserica simbolizează muncitorii de la 12 ziua, cei de la 3 după-amiaza simbolizează protestanţii, iar cei de la ora cinci simbolizează neoprotestanţii.

            Prin pilda muncitorilor viei Mântuitorul a fixat câteva principii:

1. Niciodată nu este prea devreme sau prea târziu pentru pocăinţă.

2. Indiferent când se pocăieşte un om, efectul este mântuirea.

3. Dumnezeu are întotdeauna iniţiativa mântuirii. Nici una dintre cele cinci categorii de muncitori nu au mers la lucru din proprie iniţiativă.

4. Dumnezeu are milă de toţi oamenii, având în vedere nevoile lor.

5. Domnul corectează orgoliul celor mai bătrâni, vechi sau merituoşi, care se pot crede mai buni decât ceilalţi oameni.

6. Muncitorii nu trebuie să se concentreze asupra meritelor muncii lor, ci asupra viţei şi stăpânului. Când cei neprihăniţi au fost apreciaţi că au vizitat, hrănit sau îmbrăcat..., s-au mirat de meritele lor, semn că motivaţia au fost cei în nevoie, nu faptele lor bune (Matei 25:37-40). Contabilitatea şi comparaţia conduce la clasamente şi nemulţumire. Munca poate deveni un idol pentru foarte mulţi oameni.

7. Împărăţia are principii transparente. Stăpânul îl plăteşte mai întâi pe ultimul angajat, parcă intenţionat pentru a stârni nemulţumirea primilor angajaţi. Uneori există riscul să credem că harul este nedrept. Smerenia şi umilinţa sunt cele mai evidente manifestări ale maturităţii spirituale, în timp ce mândria este cea mai reală dovadă a unui spirit nenăscut din nou. Noi ce credem despre ceilalţi lucrători din Împărăţie?

 

 

Iulie 26, 2009

 

            Unul dintre lucrurile de care este legată desăvârşirea vieţii spirituale este calitatea vorbirii: ,,Dacă nu greşeşte cineva în vorbire, este un om desăvârşit..." (Iacov 3:2). Vorbirea răutăcioasă, glumele indecente, defăimarea, bârfa... pun în evidenţă un caracter slab şi un om nenăscut din nou. Solomon spune: ,,Cine defaimă pe aproapele său este fără minte..." (Prov. 11:12). Pavel porunceşte: ,,Să nu aveţi niciun fel de legături cu vreunul care, deşi îşi zice frate, este... defăimător" (1 Cor. 5:11). Pavel continuă, spunând: ,,...defăimătorii nu vor moşteni Împărăţia lui Dumnezeu" (1 Cor. 6:10). Defăimătorul îşi face rău lui însuşi, face rău persoanei care-l ascultă şi celui pe care-l defaimă. Un creştin matur spunea: ,,M-am hotărât să nu vorbesc cuiva în faţă despre calităţile lui şi cu atât mai mult, să nu vorbesc în dos despre defectele sale."

            Indiferent cum îi spunem (bârfă, clevetire, vorbire de rău, ponegrire), defăimarea este un păcat despre care Solomon spune că surpă cetăţi, conduce la distrugerea unei societăţi, la ruperea unor relaţii de rudenie sau prietenie, la dezmembrarea unei biserici. Oameni cu sufletul bolnav, sub pretextul luptei pentru dreptate, calcă în picioare liniştea şi pacea Bisericii pentru care a murit Hristos, împovărând pe mulţi cu impresiile lor negative, cu critica lor distructivă, cu suspiciunile lor nefondate, cu condamnările lor nemiloase. În spatele acestei vorbiri fireşti se află duhuri rele care luptă pentru dizolvarea părtăşiei frăţeşti din biserică, cultivând nemulţumirea, duşmănia şi dezbinarea. ,,Să nu umbli cu bârfeli în poporul tău..." (Lev. 19:16) ,,În tine (cetate) sunt bârfitori care varsă sânge" (Ez. 22:9). În spatele acestei atitudini păcătoase există invidia care nu suportă succesul altora, absenţa milei şi iubirii creştine, duşmănia unui om fără frică de Dumnezeu. Defăimarea se manifestă în multe feluri:

  1. Atunci când se vorbeşte despre păcatele presupuse ale cuiva sau atunci când în mod intenţionat se exagerează anumite realităţi.

  2. Atunci când se vorbeşte despre păcatele dovedite ale cuiva, dar în mod acuzator, motivat de răutate sau răzbunare.

  3. Atunci când se vorbeşte în absenţa persoanei în cauză.

  4. Atunci când se vorbeşte cu un duh de invidie şi duşmănie.

  5. Atunci când se răspândesc bârfele altora. ,,Cine răspândeşte bârfelile este un nebun" (Prov. 10:18). ,,Cine defaimă pe aproapele său este fără minte" (Prov. 11:12). Această atitudine trădează lipsă de discernământ, imaturitate şi un caracter copilăros.

  6. Atunci când în mod viclean se interoghează oameni cu intenţia defăimării.

 7. Atunci când se spune adevărul pe jumătate cu scopul defăimării.

      Biblia are soluţii pentru defăimători în perspectiva corectării lor:

  1. Să-şi mărturisească păcatul şi să-l părăsească.

  2. Să ceară iertare lui Dumnezeu şi persoanei pe care a defăimat-o, pentru că păcatul defăimării este faţă de Dumnezeu şi faţă de omul defăimat. 

  3. Să-i iubească pe toţi oamenii aşa cum sunt.

  4. Să înţeleagă că dreptul de a judeca este doar al lui Dumnezeu.

  5. Să se concentreze asupra desăvârşirii propriei vieţi şi familii.

  6. Să vorbească cu persoana în cauză sau să tacă faţă de alţii.

  7. Să evite anturajul defăimătorilor şi să nu asculte defăimările altora.

            ,,Doamne, cine va locui în cortul Tău? Cine va locui pe muntele Tău cel sfânt? Cel ce umblă în neprihănire, cel ce face voia lui Dumnezeu şi spune adevărul din inimă. Acela nu cleveteşte cu limba lui, nu face rău semenului său şi nu aruncă ocara asupra aproapelui său." (Ps. 15:1-3).