Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminică 6:00pm-8:15pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 13
    August

    Tabăra Şcolii duminicale 

     

    16
    August

     

    Corul şi fanfara

     

    încep repetiţiile

     

    19
    August

    Picnic @ Bunker Hill

     

  • 20
    August

    Summer Kids - 10 a.m.

     

    20
    August

    Nuntă

     

    27
    Octombrie

    Convenția copiilor

    @Betania

     

 

Mai 2009

 
 

 

pagina păstorului

Mai 2009

 

3 mai, 2009

            Umanismul este o mişcare social-culturală care s-a dezvoltat în perioada Renaşterii - secolele XIV-XVI. Acest curent de gândire promovează ideea potrivit căreia omul este fiinţa supremă din Univers care se poate desăvârşi prin cultură şi artă. Umanismul exclude divinitatea, omul fiind valoare supremă. Această filosofie de viaţă domină gândirea modernă şi alături de ateism, hedonism şi materialism au devenit idolii moderni la care oamenii se închină. Deşi promite mult datorită alianţei nedrepte cu ştiinţa, umanismul are un viitor sumbru.

            Biblia prezintă exemplul unui muritor care a îmbrăţişat ideea potrivit căreia omul este persoana superioară din Univers şi pentru că aici este raiul şi iadul, trebuie să profite de fiecare plăcere a vieţii. Întâmplarea este prezentată în pilda bogatului nemilostiv din Luca 16:19-31. Priorităţile lui au fost banii, hainele scumpe, distracţiile, luxul şi egoismul. Biblia nu aminteşte absolut nimic despre soţia sau copiii lui, despre preocupări religioase, morale sau caritabile, întreaga lui viaţă fiind consacrată plăcerilor vieţii şi achiziţionării lucrurilor materiale. Însă oricât de prosperă şi frumoasă ar fi viaţa omului, ea se termină repede şi pe neaşteptate.   

            Umanistul a murit într-o zi şi spre marea lui surprindere în lumea de dincolo s-a întâlnit exact cu lucrurile pe care o viaţă le-a negat. S-a întâlnit cu Dumnezeu, cu iadul şi raiul, cu faptele care le-a făcut şi cu urmările veşnice ale modului lui de viaţă. Biblia explică faptul că a  ajuns în locuinţa morţilor în chinuri, în focul iadului. De-abia acum s-a convins că există Dumnezeu şi iad şi consecinţe... Aceleaşi lucruri a fost invitat să le accepte prin credinţă în viaţa de pe pământ, pentru că erau scrise în Biblie, însă a refuzat dispreţuitor. A crezut că Biblia este o poveste pentru oameni naivi, bolnavi şi bătrâni, însă lucrurile pe care nu le-a acceptat prin credinţă, a trebuit să le accepte acum prin vedere.

            Ajungând în această condiţie îngrozitoare, umanistul încearcă disperat să schimbe situaţia, timp în care o viaţă întreagă a refuzat să se schimbe pe sine. Încearcă să desfiinţeze condiţia iadului cerând apă, or iadul este iad tocmai pentru că nu există apă, ci doar foc. Iadul a fost iniţial un loc pentru Diavolul, însă în el ajung şi oamenii care trăiesc împotriva Creatorului urmând modelul Diavolului. Apoi încearcă să unească iadul cu raiul, chemându-l pe Lazăr la el (Lazăr fiind un om credincios care era in rai). Pentru că nimic nu funcţionează, încearcă să-L intimideze pe Dumnezeu făcându-L responsabil de locul în care el a ajuns. În final, încearcă să înlocuiască autoritatea Bibliei cu supranaturalul, propunând lui Dumnezeu să schimbe metoda de mântuire a oamenilor prin miracole. Este ciudat că el nu vine cu pocăinţă înaintea Creatorului, ci cu soluţii, cu soluţii penibile. El are soluţii pentru cei cinci fraţi ai lui care erau încă în viaţă, însă nu a avut nici o soluţie pentru el când a trăit în trup.

            Ajuns în iad, umanistul învaţă să se roage şi se roagă pentru milă, se roagă pentru apă, pentru companie, pentru fraţii lui şi se roagă pentru minuni. Lecţia pe care o învaţă însă este foarte dureroasă - în iad nici măcar pocăinţa şi rugăciunea nu mai au valoare. Ele au valoare în viaţa umană, unde omul acceptă existenţa lucrurilor de dincolo fără să le vadă, doar prin credinţă. Această încredere în cuvântul lui Dumnezeu din Biblie îl onorează pe Creator. Dacă omul însă nu crede, fiind necredincios şi dispreţuitor, va merge în iad.

            Umanistul a ajuns în iad nu pentru că a fost păcătos, ci pentru că păcătos fiind nu a crezut în iertarea lui Dumnezeu, nu a ascultat Cuvântul lui Dumnezeu şi nu s-a pocăit de păcatul lui. Dacă acesta este viitorul umanismului, ce ai de gând să faci cu viaţa ta? Unde te-ai hotărât să-ţi petreci veşnicia? Dumnezeu te aşteaptă în RAI!

 

 

10 mai, 2009

 

            Cea mai mare virtute creştină este iubirea şi cea mai evidentă manifestare a iubirii este iertarea. Faptul că trăim între oameni ne expune la adversităţi, conflicte şi neînţelegeri şi toate acestea afectează relaţiile dintre oameni şi liniştea lor sufletească.

   I. Ce este iertarea?

Iertarea este renunţarea personală, conştientă şi voluntară la dreptul de a face responsabilă o persoană pentru vinovăţia ei. Fiind mai mult decât necesară, iertarea trebuie să fie necondiţionată şi sinceră.     

   II. Ce nu este iertarea?

1. Nu este slăbiciune, dimpotrivă este dovada puterii şi curajului.

2. Nu este aprobarea faptei care a produs vinovăţia. Isus a iertat-o pe femeia prinsă în păcat, dar nu a aprobat fapta ei.

3. Nu este încurajarea faptei care a produs vinovăţia.

4. Nu este uitarea faptei. Iosif şi-a amintit de vinovăţia fraţilor lui, dar nu cu amărăciune.

5. Nu este neglijarea faptei care a produs vinovăţia.

6. Nu este absolvirea faptei de pedeapsa lui Dumnezeu.

7. Nu este şantajarea sau manipularea vinovatului.

8. Nu este schimbarea caracterului persoanei vinovate.

9. Iertarea nu este instantanee.

   III. Piedici în calea iertării:

1. Durerea provocată de fapta care a produs vinovăţia.

2. Lipsa de spiritualitate a persoanei nedreptăţite.

3. Condiţii puse celui vinovat - ,,nu merită pentru că..."

4. Persoana nedreptăţită nu a făcut niciodată aceeaşi greşeală.

5. Un prieten care aţâţă la duşmănie şi răzbunare.

6. Repetarea faptei care a produs vinovăţia sau o altă greşeală făcută împotriva aceleiaşi persoane nedreptăţite.

7. Persoana nedreptăţită nu are nevoie la rândul ei de iertarea lui Dumnezeu.

   IV. Înţelegerea iertării:

1. Neiertarea celui vinovat sau necererea iertării celui nedreptăţit face o persoană incompatibilă pentru închinare şi slujire înaintea lui Dumnezeu.

2. Iertarea nu depinde de acceptarea iertării din partea persoanei nedreptăţite, ci doar de asumarea vinovăţiei, de regretul sincer şi de cererea iertării a persoanei care a produs vinovăţia.

3. Rezolvarea iertării trebuie să fie personală.

4. Iertarea nu se impune, pentru că este o decizie a iubirii.

5. Iertarea nu este sinonimă cu împăcarea, deşi împăcarea este o urmare a iertării.

6. Iertarea nu are aşa de mare legătură cu cel vinovat, ci cu cel nedreptăţit.

   V. Condiţiile iertării:

1. Cel vinovat trebuie să înţeleagă că a greşit şi să-i pară rău.

2. Cel vinovat trebuie să-şi ceară iertare în mod direct.  

3. Cel nedreptăţit trebuie să aibă milă şi să ierte.

   VI. Beneficiile iertării:

1. Bucurie şi linişte sufletească pentru ambele părţi.

2. Iertarea lui Dumnezeu - ,,şi ne iartă nouă greşelile noastre..."

3. Relaţii sfinte şi armonioase.

            Iertarea nu este doar o problemă între nedreptăţit şi vinovat, ci este o problemă între fiecare dintre ei şi Dumnezeu. George Washington a spus: ,,Nu-i voi lăsa pe oameni să-mi ruineze viaţa făcându-mă să-i urăsc."

 

 

17 mai, 2009 

 

            Dumnezeu a creat Universul şi a aşezat structuri de autoritate în el, prin care a implementat şi a menţinut voia Sa între oameni. Pentru că viaţa umană se desfăşoară în jurul familiei, Creatorul a vorbit mult în Biblie despre autoritatea părinţilor şi ascultarea copiilor. Iubirea părinţilor în general şi sacrificiul mamelor în special sunt cunoscute de fiecare muritor. În cartea 2 Împăraţi 4:8-37 Biblia prezintă o femeie, soţie şi mamă care se confruntă cu dificultăţile vieţii. Caracteristicile, valorile şi priorităţile vieţii şi activităţii ei strălucesc, demonstrând misiunea sacră a părinţilor în familie:

            1. O femeie credincioasă, care manifestă respect pentru Dumnezeu şi interes pentru lucrarea sfântă (vers. 9).

            2. O femeie ospitalieră, care se îngrijeşte de nevoile lucrării divine, punându-şi casa la dispoziţia lucrătorilor lui Dumnezeu (vers. 8, 10).

            3. O femeie cu motivaţii corecte, care nu este oportunistă, nici materialistă şi se implică în lucrarea lui Dumnezeu din dragoste (vers. 13).

            4. O soţie care-şi respectă soţul, consultându-l în tot ceea ce vrea să facă pentru Dumnezeu şi pentru lucrarea Lui (vers. 9-10).

            5. O soţie respectată de soţul ei; ea se bucură de aprecierea publică a bărbatului ei, care-i recunoaşte abilităţile (vers.18-19).

            6. O mamă credincioasă în criză; atunci când necazul şi diperarea lovesc în casa ei, nu-şi alarmează familia, ci se încrede în Dumnezeu, apelând la slujitorul Său. Încrederea ei în Dumnezeu este manifestată prin discreţie faţă de oamenii care nu o puteau ajuta (soţul ei, ucenicul omului lui Dumnezeu) şi prin urgenţă faţă de Dumnezeu şi faţă de slujitorul Său (vers. 22-23, 26-28). Faptul că nu a împărtăşit pe moment moartea copilului cu soţul şi cu Ghehazi, ucenicul lui Elisei, demonstrează convingeri spirituale puternice, valori biblice autentice şi priorităţi corecte. Urgenţa situaţiei a determinat-o să facă cât se poate de repede ceea ce este cel mai bine. Foarte probabil că soţul ei ar fi avut o altă opinie, oprind-o să apeleze la ajutorul lui Dumnezeu care i-a rezolvat, de fapt, problema. Probabil că soţul ar fi considerat exagerată credinţa ei şi ar fi hotărât pregătirea înmormântării copilului. Ea însă a avut o soluţie care a funcţionat, într-o circumstanţă limită.

            7. O mamă ascultată de Dumnezeu. Această mamă este demnă şi credincioasă într-un moment de mare încercare, încrezându-se puternic în Dumnezeu care dă daruri bune copiilor Săi (vers. 37). Credinţa pe care această mamă îndurerată a avut-o, a pus-o în situaţia să se manifeste ciudat. A fost ciudat că nu i-a spus imediat soţului despre moartea copilului. A fost ciudat că a aşezat copilul mort în pat, fără să ştie nimeni, a închis uşa şi a plecat într-o călătorie lungă până la muntele Carmel, unde era Elisei, omul lui Dumnezeu. Comportamentul ei ar fi fost penibil, dacă Dumnezeu n-o asculta, onorându-i credinţa. Probabil soţul şi rudele ar fi dispreţuit-o dacă Dumnezeu n-ar fi ascultat-o, onorându-i credinţa. DAR Dumnezeu a văzut credinţa ei, a văzut faptele credinţei ei şi a ascultat-o din ceruri, făcând pentru ea o mare minune.

            Experienţa supranaturală a acestei femei ne spune că Dumnezeu ascultă rugăciunile părinţilor şi indiferent de situaţie, credinţa în Dumnezeu este soluţia ideală. Când o mamă se roagă, Dumnezeu lucrează. A ascultat-o în mod incredibil pe această mamă, a ascultat-o în mod nemeritat pe mama siro-feniciană, a ascultat-o în mod inexplicabil pe mama lui Moise în Egipt. Dumnezeu îi face responsabili pe părinţi de creşterea şi educaţia copiilor, dar pentru aceasta le dă autoritate, le ascultă rugăciunile, le şterge lacrimile, îi încurajează, este alături de ei în necazurile vieţii, dându-le tot concursul pentru împlinirea măreţei lor misiuni.

 

 

24 mai, 2009 

 

            Când un copil se naşte, existenţa sa este pentru eternitate. Viitorul este în mâna copiilor, însă copiii sunt în mâna părinţilor, ceea ce înseamnă că părinţii pot influenţa viitorul prin educaţia copiilor. Biblia menţionează faptul că viitorul naţiunilor este în viitorul copiilor, de aceea ei trebuie pregătiţi pentru vremea aceea. Un copil a fost întrebat: ,,Ce vrei să te faci când vei fi mare?" El a răspuns: ,,Misionar ori gangster." ,,Cum aşa?" ,,Depinde cine mă va atrage primul", a răspuns copilul.

            Educaţia spiritual a copilului oferă speranţă pentru cel puţin dou generaţii. Copiii nu se nasc creştini sau atei, ci devin creştini sau atei datorită sistemului de educaţie. Educaţia copilului este foarte pretenţioasă, pentru că nu se face într-o zi, ci în fiecare zi. Educaţia copilului trebuie să înceapă odată cu viaţa, imediat după naştere. Ea trebuie accentuată în perioada întrebărilor, iar la întrebări trebuie să li se răspundă prin prisma Bibliei. Solomon spunea: ,,Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea" (Prov. 22:6). Dintre toate fiinţele create de Dumnezeu, omul are cea mai lungă copilărie, tocmai pentru a fi folosită la pregătirea lui pentru viaţă.

            Creşterea copilului în procesul de educaţie spirituală trece prin trei faze:

• Faza globală, până la vârsta de 5-6 ani, când copilul nu poate percepe bine lucrurile abstracte şi nici existenţa lui Dumnezeu pe care nu-L poate vedea.

• Faza concretă, între 6 şi 12 ani, când se conturează identitatea spirituală, bazată pe înţelegere şi experienţe.

• Faza legăturilor personale este după vârsta de 12 ani, când toată investiţia de dinainte se transformă într-o relaţie spirituală dintre copil şi Dumnezeu.

            Aceste trei faze se subordonează principiului ,,investiţie şi profit", însemnând că profitul la maturitatea copilului va fi cel mult egală cu investiţia din copilăria lui. Care sunt elementele de bază ale unui sistem de educaţie spirituală?

   1. Educă copilul răspunzând întrebărilor lui. Viaţa creează întrebări şi răspunsurile creează principii şi caractere puternice. Vârsta întrebărilor este secretul educaţiei copilului.

   2. Educă copilul, fiind un model pentru el. Copilul are nevoie să vadă în mod practic în viaţa părintelui cum se aplică învăţătura primită.

   3. Educă copilul iubindu-l necondiţionat. Dragostea nu trebuie să fie o recompensă pentru copiii cuminţi, ea este o nevoie de bază a copilului indiferent de performanţele lui.

   4. Educă copilul ajutându-l să-şi împlinească nevoile. Educaţia de calitate se realizează pe fondul relaţiei sufleteşti, de aceea părintele este cel mai bun educator pentru copilul său.

            Lipsa educaţiei copiilor poate fi justificată în multe feluri, însă consecinţele nu pot evitate în nici un fel. Iată câteva dintre cele mai des întâlnite scuze:

  1. Nu-i nici un pericol. Ginerii lui Lot au murit cu această falsă convingere. Lipsa de educaţie spirituală este cel mai mare pericol pentru sufletul şi viitorul etern al copilului.

   2. Mai am timp. Omul din pilda bogatului nemilostiv a ajuns în iad, sperând să mai aibă timp să meargă în rai. Cinci dintre cele zece fecioare din pilda Mântuitorului au rămas afară sperând că vor avea timp să mai procure untdelemn pentru candelele goale.

   3. Nu acum. La propunerea lui Moise, Faraon a acceptat ca broaştele să plece din casa şi din ţara lui, dar nu acum, ci mâine. Tânărul bogat a plecat, fiind convins că trebuie să-L urmeze pe Învăţătorul, dar nu acum. Guvernatorul Felix a vrut să asculte predica lui Pavel, dar nu acum. Fiind părinţi foarte ocupaţi, putem amâna educaţia copiilor noştri pentru mâine, dar mâine ei nu vor mai fi copii, iar noi vom fi cel puţin la fel de ocupaţi. Timpul educaţiei copiilor este ACUM.

 

 

31 mai, 2009 

 

            Relaţia spirituală dintre om şi Dumnezeu se manifestă, printre altele, prin rugăciune. Rugăciunea uneori are un caracter insistent, stăruitor. În N.T. substantivul ,,stăruinţă" îl întâlnim o singură dată, unde indică rugăciunea stăruitoare a creştinilor: ,,Faceţi în toată vremea tot felul de rugăciuni şi cereri. Vegheaţi la aceasta cu toată stăruinţa şi toată rugăciunea către toţi sfinţii" (Efeseni 6:18). Ca verb îl întâlnim de multe ori în Biblie (Faptele Ap. 1:14; 2:42; 6:4; Rom. 12:12; Col. 4:2; 1 Tes. 5:17). Obiceiul de a stărui în rugăciune este determinat de câţiva factori de valoare şi prioritate:

            1. Importanţa - este convingerea puternică că un lucru trebuie făcut cu orice preţ. Importanţa se exprimă prin priorităţi şi este egal proporţională cu interesul. Dacă o persoană are convingerea că un lucru este important, îl va face prioritar (Luca 11:5-13).

            2. Insistenţa - este repetarea neclintită a unei păreri sau atitudini pentru împlinirea unei nevoi. Insistenţa se exprimă prin repetare şi este direct proporţională cu dorinţa (Luca 18:1-8).

            3. Statornicia - este atitudinea disciplinată de a face în mod constant ceea ce este important, rezistând factorilor exteriori care provoacă renunţarea. Statornicia se exprimă prin fermitate şi este direct proporţională cu disciplina spirituală, adică o persoană va face mereu aceleaşi lucruri dacă sunt importante pentru ea (Gen. 18:23-33).

            4. Răbdarea - este capacitatea de caracter de a rezista tendinţei de schimbare. Răbdarea se exprimă prin a repeta lucrurile importante şi este direct proporţională cu speranţa. O persoană va continua să ceară lucrurile pe care speră să le primească (Gen. 32:26).

            Rugăciunea şi stăruinţa în rugăciune sunt discipline spirituale care întâmpină foarte multe obstacole:

            1. Denominaţionismul, adică accentul cade pe doctrină, nu pe Scriptură. Este ştiut faptul că există o singur Biblie, însă interpretările cititorilor sunt extrem de diverse (Luca 10:26).

            2. Ignoranţa, adică accentul cade pe experienţă, nu pe cunoaştere. Pentru foarte mulţi oameni experienţele vieţii sunt mai importante decât textul sacru al Bibliei.

            3. Intelectualismul, adică accentul cade pe cunoaştere, nu pe experienţă. Nu doar volumul de informaţii este important, ci şi măsura de putere manifestată în slujire (Matei 22:29).

            4. Populismul, adică accentul cade pe harismă, nu pe caracter. Pot fi creştini prin care se manifestă darurile Duhului, în timp ce lipseşte cu desăvârşire Roada Duhului.

            5. Nespiritualitatea, adică accentul cade pe religie, nu pe sfinţenie. Sunt creştini care împlinesc cu scrupulozitate regulile denominaţionale, însă sunt surzi şi orbi la maturizare şi creştere spirituală.

            6. Legalismul, adică accentul cade pe râvnă, nu pe dragoste. Sunt creştini care exagerează, accentuând dreptatea lui Dumnezeu, în timp ce neglijează dragostea Creatorului.

            7. Imitaţia, adică accentul cade pe religie, nu pe revelaţie. Sunt creştini care au preocuparea să imite anumite comportamente.

            8. Imaturitate, adică accentul cade pe activitate, nu pe viziune. Sunt mulţi creştini care au activitate intensă, însă nu au direcţie şi sens.   

            Atunci când vorbim despre botezul cu Duhul Sfânt, vorbim despre rugăciune stăruitoare. Dacă un lucru nu este primit prin rugăciune, atunci va fi primit prin rugăciune insistentă. Rugăciunea stăruitoare este folositoare atât botezului cu Duhul Sfânt, adică primei umpleri, cât şi reumplerii, adică procesului umplerilor repetate. Duhul Sfânt este ce ne-a trimis Tatăl în numele lui Isus, să rămână cu noi până la sfârşitul veacurilor.