Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminică 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Decembrie

     

    Votarea viziunii 2018

     

     

    13
    Decembrie

    Seminar cu predicatorii

     

    16
    Decembrie

    Colinda copiilor

     

  • 17
    Decembrie

    Concert de Crăciun

     

    24
    Decembrie

    Ajunul Crăciunului

     

    25
    Decembrie

    Întruparea

    Domnului Isus 

     

 

Septembrie 2008

 
 

 

pagina păstorului

Septembrie 2008

 

Septembrie 28, 2008

                 Căsătoria este prima instituţie pe care Dumnezeu a stabilit-o pe pământ, fiind temelia oricărei societăţi omeneşti. Oamenii s-au îndepărtat de Dumnezeu şi acest nefericit fenomen a avut consecinţe dramatice în primul rând asupra familiei. Cei mai mulţi tineri fiind educaţi în spiritul lumii, au o părere greşită despre familie, lucru care-i împiedică să se căsătorească sau se căsătoresc în neştiinţă şi necredinţă faţă de principiile Creatorului. Odată cu trecerea anilor, s-au conturat zece învăţături greşite despre familie şi din cauza mediatizării, ele influenţează generaţia tânără mai mult decât Biserica şi Biblia la un loc: 

   1. Bărbaţii au beneficii mai mari în urma căsătoriei decât femeile. De fapt, această mentalitate este reacţia feminismului, prin care femeia nu vrea să îngrijească două sau multe persoane, ci doar pe ea însăşi. 
2. Copiii contribuie la unirea soţilor. Nu copilul ajută părinţii, ci invers. Dragostea pentru partener nu vine din prezenţa copiilor.
   3. Cheia succesului unei căsnicii de durată este norocul. Adevărul este că norocul stă în pocăinţă, într-o alegere după voia lui Dumnezeu şi într-o viaţă de familie trăită cu responsabilitate, dragoste, răbdare şi multă înţelepciune.

    4. Cu cât o femeie este mai instruită, cu atât şansele de a se căsători sunt mai mici. Intenţia feminismului şi modernismului este să descurajeze căsătoria, spunând că doar femeile neinstruite se căsătoresc. Căsătoria, odihna, hrănirea este pentru toate femeile.

    5. Cuplurile care locuiesc împreună înainte de căsătorie au posibilitatea de a testa cât de mult se potrivesc unul cu celălalt. Relaţia înaintea căsătoriei înseamnă păcat, or Dumnezeu nu va binecuvânta o astfel de căsnicie. Dacă analizm obiectiv familiile care divorţează, vom constata că cele mai multe dintre ele şi-au permis relaţii intime înainte de căsătorie şi tot felul de alte ,,libertăţi".

    6. Oamenii nu se pot aştepta la căsnicii pe viaţă aşa cum se întâmpla în trecut, deoarece astăzi trăim mult mai intens. Dacă intensitatea vieţii este atât de influentă, ea ori schimbă totul, ori nimic, adică mâncarea, băutura, somnul… căsătoria. Este ruşinos pentru generaţia cultă şi elevată a vremurilor noastre, că nu reuşeşte performanţa căsătoriei pentru toată viaţa, ca şi generaţiile trecute.

    7. Căsătoria expune la violenţă mai mult decât necăsătoria. Este necinstit să fie asociată căsătoria cu violenţa. O căsătorie normală este întemeiată de oameni normali, având la bază dragostea, iertarea, bunătatea, răbdarea şi mai mult decât orice altceva, o puternică dorinţă pentru binele şi fericirea partenerului.

    8. Persoanele căsătorite au o relaţie intimă mai puţin satisfăcătoare decât persoanele singure. O aventură poate fi caracterizată de entuziasm şi patimă, dar niciodată de dragoste. 

    9. Concubinajul este ca şi căsătoria, oricum ,,bucata de hârtie” nu ţine familia. Certificatul unei maşini sau al unei case nu ţine maşina sau casa, şi totuşi noi nu le cumpărăm niciodată fără certificat.

  10. Divorţul este o soluţie pentru căsniciile nefericite. Definiţia căsătoriei este fericirea, iar divorţul este cea mai neinspirată soluţie.

            Dacă te temi de Dumnezeu, ţine-te departe de aceste mituri şi luptă-te împotriva lor. Ele necinstesc numele şi cuvântul Creatorului, lovind în prima instituţie a lui Dumnezeu pe pământ, familia. Fără familie nu există nimic, nu există copii, nici părinţi, nu există dragoste, fericire şi protecţie. Familia este mai mult decât concubinaj şi aventuri ieftine, este instituită de Dumnezeu şi El o va proteja până la sfârşit.

 

 

Septembrie 21, 2008


       Uneori în viață, oamenii experimentează un dureros sentiment de goliciune sufletească. De cele mai multe ori este expresia falimentului, a trădării sau a neîmplinirii în anumite aspecte ale vieții. Goliciunea poate fi de natură sufletească, intelectuală, fizică sau spirituală. Primii oameni în Eden, Adam și Eva, au experimentat goliciunea spirituală, alături de consecințele ei, adică goliciunea sufletească și fizică. Această experiență a schimbat pentru totdeauna viața lor și relația lor spirituală cu Dumnezeu.

           Pentru un om credincios lui Dumnezeu, nu există eșec mai mare decât goliciunea spirituală. Ea, în cel mai bun caz, semnalează prezența păcatului și în cel mai rău caz exprimă moartea spirituală. În general, păcatul aduce goliciunea spirituală și, în situația în care nu este mărturisit și părăsit, aduce moarte spirituală. Privind la experiența goliciunii spirituale a primilor oameni în Eden și a altora din istoria Bibliei, putem remarca câteva metode de identificare.

        Goliciunea spirituală, asemenea cancerului sau a altor boli grave, este posibil să fie vindecată, dacă este depistată în faza de început. Metoda de identificare a goliciunii spirituale în cazul lui Adam a fost propria conștiință. În acest caz, inițiativa identificării o are Adam, deoarece conștiința poate identifica prezența păcatului doar la omul spiritual, care trăiește cu Dumnezeu. Dacă identificarea păcatului nu conduce la mărturisire cu pocăință și la părăsirea păcatului, glasul conștiinței se stinge, păcatul se repetă, devenind mod de viață (automatism comportamental, viciu, obsesie) și conștiința adoarme. În concluzie, conștiința funcționează doar la omul născut din nou, doar la creștinul care trăiește în mod real viața spirituală. De remarcat că manifestarea goliciunii spirituale în cazul lui Adam s-a manifestat prin goliciune fizică. Conștiința unui creștin depinde de cunoașterea voii lui Dumnezeu și de starea de sfințenie în care trăiește.

        Pe lângă metoda conștiinței personale, întâlnim în Biblie metoda descoperirii divine, însă în aceste cazuri inițiativa este a lui Dumnezeu, fiindcă conștiința este adormită în păcatul nemărturisit și nepărăsit. Împăratul Asa își începe domnia cu Dumnezeu și termină singur. Spre sfârșitul domniei sale, vine un profet cu descoperire dumnezeiască, mustrându-l pentru starea lui de păcat. Conștiința funcționează doar la creștinul care trăiește în neprihănire, altfel devine insensibilă și inertă. Al doilea exemplu este împăratul David, care este mustrat de un alt profet trimis de Dumnezeu. Conștiința l-a mustrat pentru păcatul său, dar în loc de pocăință, a făcut al doilea păcat cu intenția să-l acopere pe primul și apoi altul și altul. Creștinul care nu se pocăiește, mărturisindu-și Domnului păcatul și părăsindu-l, va muri spiritual, în timp ce va păcătui liniștit că nu-l mustră conștiința. Saul din Tars, deși foarte religios, mergea spre Damasc însoțit de un pluton de soldați, când Dumnezeu îl surprinde, descoperindu-i goliciunea spirituală, mascată de crezuri tradiționale și activitate religioasă. Conștiința lui Saul nu a funcționat la nivelul Bibliei, deoarece avea drept reper spiritual tradiția națională și religioasă. El nu numai că nu împărtășea principiile aduse de Mântuitorul, dar a contribuit și la martirizarea lui Ștefan, iar scopul misiunii lui în Siria era anihilarea mișcării creștine.

        Dragul meu prieten, poate Îl urmezi pe Domnul de mulți ani și te bucuri că nu te mustră conștiința pentru nimic din ce faci. Permite-mi cu respect să te întreb: conștiința îți este trează, este conectată la Biblie, este luminată de Duhul Sfânt? O părere bună despre tine este un rezultat îngrijorător. Dacă ai pierdut glasul conștiinței, ai pierdut totul.

 

 

Septembrie 14, 2008
   
         Viaţa în general şi relaţiile dintre oameni în special, presupun legăminte. Legământul este un angajament, un jurământ, o promisiune solemnă între două părţi. Legământul este o înţelegere condiţionată, care oferă şi obligă în egală măsură părţile implicate. Există legământ între oameni şi oameni şi există legământ între oameni şi Dumnezeu. Orice relaţie în afara legământului se întemeiază doar pe afecţiune sau interes vremelnic, însă nu are nici o acoperire oficială, divină, juridică, nu obligă părţile implicare în nici un fel. O astfel de relaţie este vulnerabilă, de cele mai multe ori întâmplătoare, este sporadică, nesigură şi de obicei provoacă frustrare şi aşteptări înşelate. 
Diferenţa dintre căsătorie şi concubinaj o face legământul căsătoriei. Diferenţa dintre religie şi relaţie spirituală cu Dumnezeu o face legământul botezului în apă. După cum un copil nu este responsabil să facă un legământ de căsătorie cu o altă persoană, tot la fel, un copil nu este responsabil să facă un legământ prin botezul în apă cu Dumnezeu. Mulţi oameni spun că certificatul de căsătorie nu este important, pentru că acesta nu îi ţine căsătoriţi. Dacă aceşti oameni sunt cinstiţi, atunci când îşi cumpră o casă sau o maşină, să arunce actul de proprietar, pentru că oricum nu este important şi nu acesta ţine casa sau maşina.

           Rolul legământului este să condiţioneze, să reglementeze şi să protejeze relaţia. Desigur, orice legământ poate fi încălcat, rupt, însă persoana în cauză îşi asumă consecinţele care revin din legământ. Legământul este important, el ne protejează, ne conferă linişte şi bucurie - spre exemplu, faptul că ne oprim la culoarea roşie a semaforului şi plecăm la culoarea verde. Cât de nesigură ar fi orice intersecţie fără semafor sau fără o altă metodă de reglementare a priorităţii! Orice legământ are un semn convenţional vizibil. Legământul căsătoriei are drept semn convenţional vizibil, verigheta. Legământul botezului în apă are drept semn convenţional, botezul în apă. Iniţierea, termenii şi clauzele legământului între oameni sunt stabilite de oameni, de autorităţi. Iniţierea, termenii şi clauzele legământului dintre Dumnezeu şi oameni sunt stabilite de Dumnezeu. El a a avut iniţiativa şi a stabilit termenii şi clauzele legământului dintre El şi prima pereche din Eden, Adam şi Eva. Semnul convenţional vizibil a fost viaţa spirituală. Când primii oameni au rupt legământul, trădându-L pe Dumnezeu, au murit spiritual, au devenit goi, speriaţi, lipsiţi de pace şi bucurie, au fugit şi s-au ascuns de Creatorul lor. Dumnezeu i-a expulzat din Eden pentru totdeauna.

            Ruperea legământului are consecinţe grave, timp în care legământul protejează, oferă, reglementează, condiţionează. Nu există relaţie sigură fără legământ. Te rog să nu te superi, ai legământul căsătoriei sau trăieşti în concubinaj, ai legământul botezului în apă, sau trăieşti în religie? Legământul lui Dumnezeu cu Noe a fost protecţia veşnică împotriva potopului de ape şi semnul convenţional vizibil al legământului a fost curcubeul. Legământul cu Avraam a fost binecuvântare, o ţară şi moştenitori şi semnul vizibil a fost circumcizia. Legământul cu Mântuitorul Isus a fost mântuirea oamenilor şi semnul este sângele Său. Dacă celelalte legăminte sunt între Dumnezeu şi om, acesta este între Dumnezeu Tatăl şi Dumnezeu Fiul. Acest legământ are în vedere mântuirea omului, care trebuie să intre în legământ de credinţă cu Isus, în urma pocăinţei de păcat. Semnul vizibil al legământului este botezul în apă. Nu există mântuire în afara legământului prin botez în apă.

Dragul meu prieten, eşti sub protecţia legământului divin sau nu?

 

 

Septembrie 7, 2008

  

         Cina Domnului este expresia iubirii divine şi a suferinţei Mântuitorului de dragul oamenilor, pentru a-i scoate de sub mânia lui Dumnezeu. La început nu a existat suferinţă în creaţie, deoarece Creatorul a făcut-o ,,foarte bună" (Gen. 1:31). După ce a intrat păcatul în creaţie, a intrat şi suferinţa, sub forma conflictelor, durerilor, bolilor şi morţii fizice (Gen. 3:15-19). Scopul venirii Mântuitorului în lumea noastră a fost să elibereze oamenii din păcat, moarte spirituală şi moarte veşnică, însă această regenerare spirituală nu elimină suferinţa din viaţa umană.

         Într-un moment de adâncă suferinţă a Mântuitorului, când, purtând crucea spre locul răstignirii, femeile evlavioase Îi plângeau de milă, El le-a spus: ,,Nu Mă plângeţi pe Mine, ci pângeţi-vă pe voi însevă şi pe copiii voştri... Căci dacă se fac aceste lucruri copacului verde, ce se va face celui uscat?" (Luca 23:28,31). Povara suferinţei a fost totdeauna prezentă în poporul lui Dumnezeu. Cea mai mare problemă însă nu a fost suferinţa în sine, ci spaima că suferinţa este trimisă de Dumnezeu, un Dumnezeu plin de dragoste, care în mod inexplicabil îşi găseşte plăcerea în suferinţa copiilor Săi.

         Folosind metoda identificării, noi deosebim oamenii buni de oamenii răi sau prietenii de duşmani prin binele sau răul pe care ni-l fac. Folosind aceeaşi metodă a identificării, cum se împacă dragostea lui Dumnezeu cu suferinţa la care îi supune pe copiii Săi? Suferinţa vine de la Dumnezeu sau este permisă de Dumnezeu? Pentru a afla răspunsul la această întrebare, este bine să ne reamintim de faptul că voia lui Dumnezeu este de două feluri: directoare şi permisivă. Voia Lui este directoare atunci când El, în calitate de Creator şi Domn al creaţiei, decide să facă un lucru şi nimeni nu-I poate sta împotrivă. Voia Lui este permisivă atunci când nu El decide, ci doar permite. Spre exemplu, Dumnezeu a decis ca Balaam să nu blesteme poporul evreu la cererea lui Balaac, dar din cauza insistenţei profetului motivat financiar, Dumnezeu i-a permis să acţioneze. A urmat multă suferinţă şi un măgar a trebuit să-l oprească de la acţiunea lui de neascultare.

          În general, suferinţa copiilor lui Dumnezeu nu poate fi explicată, ci doar acceptată prin credinţă (Rom. 8:28) sau neacceptată prin cârtire (Mat. 13:21). Nici un copil nu se îndoieşte de dragostea tatălui său, chiar şi atunci când îl duce la spital pentru o operaţie dureroasă. Sunt şi situaiţi când suferinţa are scopuri explicabile. Uneori suferinţa este o consecinţă a păcatului (Luca 13:1-5), alteori suferinţa este o metodă să corecteze viaţa poporului Său (Jud. 2:22-3:6). Câteodată suferinţa este un mijloc prin care oamenii sunt încercaţi şi curăţiţi (Iacov 1:3). Domnul Isus a suferit în Săptămâna Patimilor pentru păcatele şi bolile oamenilor. Chinurile Mântuitorului ne oferă o nou semnificaţie a suferinţei, datorită scopului substitutiv pe care l-a avut. Această suferinţă înlocuitoare ne arată cum Unul poate să sufere în locul tuturor şi în calitate de reprezentant al tuturor. De aceea, El este prezentat de scriitorii V.T. ca Robul care suferă. Când Saul din Tars se converteşte, primul lucru pe care Dumnezeu îl face este să-i arate cât va suferi din pricina Numelui Său. Cei mai mulţi dintre apostoli au suferit mult şi au murit ca martiri, acelaşi lucru întâmplându-se cu mulţi creştini din generaţiile care au urmat până astăzi.

           Aşadar, suferinţa are un nou sens pentru membrii trupului lui Isus, care se bucură să împărtăşească suferinţele Lui (Rom. 8:17; 2 Cor. 1:5). Crucea suferinţei prezente se împleteşte cu gloria veşniciei ce va să vină, aşa cum s-a întâmplat şi la Mântuitorul Isus. Cina Domnului este un moment de contemplare şi de acceptare a suferinţelor Lui.