Predici  Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Iunie

    Seminar SSCS -

    "Teologia închinării".

     

    16
    Iunie

    Ședință comitet

     

    17
    Iunie

    Mic dejun cu mamele 

    cu copii 0-4 ani

     

  • 18
    Iunie

    Ziua tatălui

     

    19
    Iunie

    Worship Camp

    19-23 iunie

     

    26
    Iunie

    VBS

    26-30 iunie

     

 

Mai 2008

 
 

 

pagina păstorului

Mai 2008

 

Mai 25, 2008

 

Visul oricărui muritor este o viaţă lipsită de încercări şi suferinţă, însă în realitate necazurile sunt o parte componentă a vieţii. Suferinţa este o şcoală de care au parte toţi oamenii într-o oarecare măsură, conferind omului răbdare, maturitate, echilibru, absenţa fricii de oameni, de moarte...
    Cei mai buni oameni ai lui Dumnezeu au trecurt prin şcoala suferinţei: Iosif, Moise, Ilie, David, Iov, Ieremia, Pavel, Mântuitorul Isus... şi pentru restul vieţii ei au vorbit pozitiv despre ea. Suferinţa, ca medicamentele, poate fi folosită uneori ca metodă de verificare a stării de sănătate (Iosif), alteori ca metodă de confirmare a stării de sănătate (Iov), ca metodă de restaurare a stării de sănătate (David) sau ca pedeapsă (Nebucadneţar). Nimeni şi nimic nu ajută mai mult omul să se apropie de Dumnezeu ca suferinţa, de aceea ea este percepută diferit de la pespectivă spirituală la cea nespirituală. Sunt şi oameni care funcţionează bine în absenţa suferinţei, timp în care necazurile devin o barieră care-i dezechilibrează şi-i face ineficienţi. 
    Ilie este exemplul omului care cunoaşte succesul şi suferinţa în egală măsură. Primul lucru care confirmă succesul său este chemarea divină. El este un om obişnuit, însă chemarea neobişnuită îl face un slujitor neobişnuit. Chemarea îl pune într-o relaţie spirituală de excepţie cu Dumnezeu, prin faptul că-i ascultă rugăciunea, îi dă autoritate  şi-i vorbeşte (1 Împ. 17:1-3). Chemarea lui Ilie a fost de anvergură naţională (v. 1), conferindu-i o călăuzire specială (v. 3). Chemarea făcută îl identifică cu Dumnezeu (v. 1), are coordonate concrete (v. 3) şi un scop concret. În acestă situaţie, Dumnezeu Se implică şi îl hrăneşte pe Ilie în mod supranatural: un corb îi aducea mâncare şi bea apă din pârâu. În urma succesului răsunător al lui Ilie, Dumnzeu îi opreşte resursele exitenţei şi confortul lui este înlocuit cu lipsurile, frustrarea şi teama. Cei mai puternici oameni ai Bibliei s-au confruntat cu această situaţie. Ce a făcut Ilie când a secat pârâul, fără hrană, fără confirmarea prezenţei lui Dumnezeu? Este senzaţional să observăm că Ilie nu a făcut nimic, dar Dumnezeu intervine şi rezolvă problema lui Ilie (v. 8). Scopul lui Dumnezeu nu era să-l distrugă pe Ilie, ci să-l încerce. Prin intervenţia Sa (v. 8), Dumnezeu a pus capăt lipsurilor din viaţa lui Ilie, împlinindu-i-le pe cale supranaturală (v. 9). 
    Succesul lui Ilie este urmat de încercări şi prin acestea Ilie îşi asumă riscul unor reacţii nepotrivite. Mântuitorul spunea: ,,Tatăl Meu lucrează şi Eu de asemenea lucrez". Parteneriatul cu Dumnezeu ridică standardul de viaţă şi slujire la Adam şi Eva, Avraam, Moise, Acan, Saul, David. Primul risc al lui Ilie era să se încreadă mai mult în pârâu, decât în Dumnezeu. Uneori oamenii ţin mai mult la experienţele lor cu Dumnezeu, decât la Dumnezeu şi la binecuvântările Sale, decât la binecuvântător. Ilie de asemenea tinde să-L limiteze pe Dumnezeu la un pârâu. Atunci când eşti slujitorul lui Dumnezeu, cel mai mare risc este să te bazezi pe lumea materială: primii oameni  folosesc Turnul Babel, Avraam foloseşte minciuna, Moise foloseşte minciuna, Asa foloseşte armata, Petru foloseşte sabia. Pe cine te bazezi când seacă pârâul, ce faci când nimic nu mai funcţionează, de la cine aştepţi ajutor când eşti depăşit?

 

 

Mai 18, 2008

 

           Resposablitatea ordinării unor bărbaţi în slujba de diacon, prezbiter, pastor este uriaşă, deoarece oamenii aceştia vor fi dedicaţi lui Dumnezeu pentru restul vieţii. Metodele de identificare, evaluare, alegere şi promovare a acestor bărbaţi trebuie să fie biblice, pentru ca aşteptările cu privire la ei şi slujirea lor să fie îndreptăţite. Dorind să pună în evidenţă complexitatea  şi dificultatea evaluării unei persoane, dar şi gusturile, preferinţele, simpatiile şi antipatiile, subiectivismul uman specific unei alegeri, cineva spunea următoarele:

            ,,Noe nu poate fi ales, pentru că nu are nici un convertit, în ciuda faptului că a predicat 120 de ani. Moise nu poate fi ales, pentru că este agresiv, violent şi orgolios. Avraam nu poate fi ales, pentru că atunci când a dat de greu a fugit în Egipt, intrând în conflict cu autorităţile, minţind să-şi scape pielea. David nu se califică din motive de imoralitate, în cel mai bun caz este potrivit pentru departamentul de muzică. Solomon nu se potriveşte pentru că este extravagant, iubeşte bogăţia şi luxul şi nu trăieşte ce spune altora. Ilie nu poate fi ales, pentru că este instabil, nervos şi tocmai a avut o cădere psihică. Osea este incompatibil pentru slujire, are o viaţă falimentară, recăsătorindu-se cu o prostituată. Ieremia nu se potriveşte, este prea sentimental, este sâcâitor şi ineficient. Amos nu poate fi ales, este fiu de ţărani, nu este educat, nu are şcoală. Ioan Boteztorul nu se califică, deşi se pretinde baptist - se îmbracă ciudat, este retras, foarte direct, aspru, rigid şi conservator. Fiii lui Zebedei nu sunt potriviţi, pentru că sunt influenţaţi de mama lor, care este o femeie cu ochii după poziţii. Petru nu se califică, pentru că se pripeşte, este violent şi are antecedente de trădător. Pavel nu poate fi ales, pentru că este proaspăt convertit, nu putem trece peste apostolii care au fost de la început cu Mântuitorul, datorită trecutului lui nu poţi avea prea multă încredere în el. Timotei nu este potrivit, pentru că este prea tânăr, este bolnăvicios şi prea timid pentru a fi un bun slujitor. Ioan Marcu nu poate fi ales, este instabil, fricos şi Pavel nu-l recomand. De asemenea, se pot găsi foarte multe calităţi la Iuda, Alexandrul căldărarul, Diotref şi alţii.

            Oamenii evaluează o persoană în funcţie de foarte mulţi factori: informaţii (verificate sau nu), interes, influenţă, simpatie sau antipatie, experienţe împreună, avantaje personale... Care sunt indicaţiile divine în astfel de situaţii? Când apostolii au aşezat prezbiteri în fiecare biserică, au postit, s-au rugat şi şi-au pus mâinile peste ei (Faptele Ap.14:23). Tit a fost autorizat de Pavel să aşeze prezbiteri în toate biseicile din zona Creta, după principii de evaluare şi calificare morale şi spirituale (Tit1:5-9): fără prihană (să nu poată fi acuzat de nimic), bărbat al unei singure neveste, având copii credincioşi (să-şi influenţeze copiii pentru a fi spirituali), să nu fie încăpăţânat (să nu fie atât de încrezut, încât să nu poate fi convins de nimeni), să nu fie mânios (să nu fie irascibil), să nu consume alcool, să nu fie bătăuş (agresiv, violent), să nu fie lacom, să fie ospitalier, să fie iubitor de bine, echilibrat, drept, sfânt, să se poată ţine în control, să trăiască în limitele Cuvântului, să aibă abilităţi de învăţător, să aibă curajul şi capacitatea necesar pentru a-i înfrunta pe potrivnici...Aceste calităţi pun în evidenţă spiritualitatea, moralitatea, maturitatea, caracterul lui Dumnezeu.

 

 

Mai 11, 2008

            După ce Dumnezeu a desăvârşit creaţia, l-a făcut pe om după chipul şi asemănarea Sa, înzestrându-l cu capacităţile ne-cesare pentru administrarea şi conducerea lumii materiale de care l-a făcut responsabil (Gen. 1:26,28). După o perioadă nedefinită de timp, omul, fiind instigat de Diavolul, duşmanul Creatorului, L-a trădat pe Dumnezeu, motiv pentru care a trebuit să suporte consecinţele încălcării contractului dintre el şi Creator: pierderea sfinţeniei iniţiale şi dobândirea unei naturi păcătoase incompatibile cu natura divină, deportarea din Eden împreună cu soţia sa, Eva, munca pământului pentru câştigarea existenţei, perspectiva îmbolnăvirii şi a morţii fizice. Acest mediu nou de viaţă, condiţia de păcătos şi de evidentă inferioritate, separarea şi înstrăinarea de Creator, dificultăţile şi singurătatea  care i-au revenit, pierderea naturii sfinte, l-au transformat într-un rob al păcatului, într-o victimă a Diavolului, având împreună cu aceasta perspectiva iadului. 
            Motivat de dragoste, Dumnezeu a alcătuit un plan de reabilitare a omului: a iniţiat prin Avraam un popor sfânt, a civilizat prin Moise acest popor dându-i legi morale, civile şi ceremoniale, i-a dat prin Iosua o ţară. Din acest popor, în urma unui miracol, printr-o fecioară S-a întrupat Mesia, care a murit răstignit pe o cruce pe dealul Golgota. Din perspectivă umană, Isus a fost condamnat la moarte de autorităţile civile romane, instigate de preoţii evrei care erau incomodaţi de sfinţenia şi dreptatea predicată de Isus. Din perspectivă spirituală, Isus Hristos S-a născut să fie Măntuitorul oamenilor, să moară pentru ei plătind în felul acesta vinovăţia şi datoria lor dreptăţii lui Dumnezeu ofensate de păcat. Mântuitorul, după ce a murit pentru păcat, a înviat, şi S-a ridicat la cer, de unde coborâse pentru misiunea de împăcare a omului cu Dumnezeu. În locul Lui rămas gol, Dumnezeu a trimis pe pământ pe Duhul Sfânt, ca să aplice în vieţile oamenilor mântuirea realizată de Hristos. Aici se încheie partea lui Dumnezeu, în marele plan de mântuire prin care a intenţionat să aducă în slavă, în prezenţa Sa, în binecuvântarea pirdută, pe omul pedepsit pentru păcat. 
            Acum fiecare muritor este invitat să-şi însuşească prin credinţă şi pocăinţă mântuirea realizată de Isus şi desăvârşită prin Duhul Sfânt. Pentru că toate aceste lucruri prezentate mai sus nu s-au întâmplat în generaţia noastră ca să fie văzute cu ochii, omul trebuie să accepte prin credinţă toate aceste realităţi şi să-şi organizeze viaţa în funcţie de planul lui Dumnezeu. De asemenea, omul trebuie să accepte că trecutul lui este păcătos şi a ofensat sfinţenia divină, motiv pentru care trebuie să se pocăiască de păcat, adică să le recunoască, să le regrete, să le mărturisească lui Dumnezeu prin rugăciune personală şi, cel mai important, prin puterea lui Dumnezeu să le părăsească pentru totdeuna. În acestă stare de neprihănire (fără păcat) omul mântuit trebuie să-şi dedice viaţa pentru servirea Creatorului şi pentru împlinirea intereselor Împărăţiei Lui, revenind în felul acesta la starea iniţială din Eden, pierdută prin păcat. Pentru ca omul să-şi poată face partea sa, a venit pe pământ Duhul Sfânt şi inima fiecărui credincios trebuie să fie plină de prezenţa Sa şi în felul acesta de sfinţenia lui Dumnezeu.Nu există mântuire în absenţa jertfei lui Isus şi a lucrării Duhului Sfânt. 

 

 

Mai 4, 2008

            Continuând subiectul despre rugăciune, menţionăm că cele mai puternice cuvinte adresate lui Dumnezeu izvorăsc ori dintr-o adâncă nevoie lăuntrică, ori dintr-o reală dedicare pentru Domnul. Motivele pentru care oamenii trebuie să se roage sunt diverse: menţinerea şi promovarea relaţiei spirituale cu Dumnezeu, încurajarea Bibliei spre rugăciune, acces la resursele divine, punerea lucrurilor prea grele în mâna Atotputernicului, învingerea ispitelor şi neputinţelor vieţii, primirea bucuriei şi echilibrului sufletesc, căpătarea puterii spirituale pentru viaţa personală şi pentru slujire, succesul lucrătorilor spirituali, vindecarea pe cale supranaturală, eliberarea de autoritate spirituală demonică... 
            Rugăciunea este strigătul unui copil către tatăl său, este exprimarea dorinţei şi aşteptărilor lui. Cuvântul ,,Tată" exprimă intimitatea şi în VT este întâlnit de 7 ori şi niciodată rostit personal în rugăciune, însă în NT este întâlnit de 258 cu referire la Dumnezeu. În general relaţia şi comunicarea dintre oameni este condiţionată de mulţi factori, la fel şi comunicare cu Dumnezeu. Iată câteva condiţii ale rugăciunii ascultate de Dumnezeu: rugăciunea trebuie să fie făcută cu încrederea că Dumnezeu o ascultă cu dragoste de Tată, trebuie făcută cu insistenţă, cu deplină hotărâre, făcută într-o stare de conformare voiei divine, cu o inimă curată, adresată Tatălui, făcută în numele Mântuitorului Hristos, sub inspiraţia Duhului Sfânt, cu dorinţa reală de a trăi în absenţa păcatului, făcută în urma iertării tuturor celor vinovaţi, făcută pe fondul unei bune relaţii de familie, cu un spirit lipsit de egoism, cu interes în primul rând pentru Împărăţia cerurilor, făcută într-o stare de neprihănire personală...
            Rugăciunea, ca şi dialogul dintre oameni poate prezenta multe subiecte: rugăciunea de adorare faţă de Dumnezeu, care poartă grija fiecărui muritor, rugăciunea de mărturisire, care exprimă regretul şi intenţia de părăsire a oricărui păcat făcut, rugăciunea de mulţumire, ca o expresie de recunoştinţă faţă de Dumnezeu, care protejează şi iubeşte oamenii, rugăciunea de cerere, care exprimă nevoile şi temerile personale, familiale şi de asemenea rugăciunea de mijlocire, care exprimă problemele şi necazurile altor oameni. Poziţia corpului în timpul rugăciunii este flexibilă, uneori în picioare, alteori în genunchi sau cu mâinile ridicate, aşezat pe pat, culcat cu faţa la pământ... Isus S-a rugat în grădină, în barcă, pe câmp, Ilie s-a rugat pe munte, în peşteră, Samson s-a rugat legat de un stâlp, Iona în stomacul unui peşte uriaş, Daniel într-o groapă cu lei, Moise în pustiu... Intensitatea vocii, ca şi poziţia corpului variază în funcţie de împrejurare, de starea sufletească. În Biblie întâlnim persoane care s-au rugat în tăcere, alteori mişcându-şi doar buzele, cu suspine, cu glas tare, cu strigăte mari, uneori s-au rugat cu duhul (în limbi străine) ori s-au rugat cântând. Unii s-au rugat de trei ori pe zi, alţii noaptea sau de dimineaţă foarte devreme. 
            Biblia ne invită să ne rugam permanent. Oamenii Bibliei s-au rugat atât individual, ,,în odăiţă", cât şi împreună cu ceilalţi credincioşi, cu tot poporul venit să se închine lui Dumnezeu. Rugăciunea exprimă relaţia cu Dumnezeu, demonstrează încrederea omului în El, faptul că depinde de resursele divine. Rugăciunea este semnul prieteniei cu Dumnezeu, este expresia întâlnirii cu El, este metoda apropierii de cer.