Predici  Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Iunie

    Seminar SSCS -

    "Teologia închinării".

     

    16
    Iunie

    Ședință comitet

     

    17
    Iunie

    Mic dejun cu mamele 

    cu copii 0-4 ani

     

  • 18
    Iunie

    Ziua tatălui

     

    19
    Iunie

    Worship Camp

    19-23 iunie

     

    26
    Iunie

    VBS

    26-30 iunie

     

 

Aprilie 2008

 
 

 

pagina păstorului

Aprilie 2008

 

Aprilie 27, 2008

Indiferent de apartenenţa religioasă, vârstă sau poziţie socială, oamenii simt nevoia să se roage, să-şi împărtăşească bucuria cu Cineva care merită recunoştinţa sau să-şi împărtăşească necazul cu Cineva care-i poate ajuta. Rugăciunea este cea mai bună metodă să-L cauţi pe Dumnezeu, este dovada că depindem de resursele Sale. Rugăciunea oferă sfinţeniei lui Dumnezeu argumentul legal să acţioneze în favoarea unor oameni păcătoşi sau cel puţin imperfecţi. Rugăciunea este închinarea creaturii, este manifestarea recunoştinţei, revărsarea iubirii, descătuşarea durerii, împărtăşirea bucuriei, dovada relaţiei spirituale, suportul vieţii, strigătul disperării, chemarea îndurării, pacea inimii, mijlocirea prietenului, respiraţia sufletului, SOS-ul umanităţii. 
    Rugăciunea este ca şi atitudinea unui copil care doreşte ceva de la tatăl său, care cere, care strigă, care aşteaptă de la tatăl său. În Biblie cuvântul TATĂ este un termen de intimitate, între om şi Dumnezeu. În VT cuvântul TATĂ este folosit doar de 7 ori, când Dumnezeu a fost numit Tatăl naţiunii Israel, niciodată însă într-o rugăciune personală, ci doar colectivă. În NT însă, cuvântul TATĂ este folosit de 258 de ori şi exprimă relaţia spirituală cu omul mântuit, nu doar relaţia lui Dumnezeu cu o naţiune. Este un mare privilegiu să-I poţi spune lui Dumnezeu TATĂ, să fii şi să te simţi copilul Său. Cerurile şi pământul sunt casa lui Dumnezeu şi oamenii au pe de-o parte obligaţia morală, iar pe de cealaltă parte au nevoia reală să comunice cu Dumnezeu, în calitate de Tată. Să fii orfan şi singur este o experienţă foarte tristă, este descurajator şi dureros. Ce şanse au oamenii să trăiască fără Dumnezeu, dincolo de proprietatea Sa, timp în care ei calcă pe pământul lui Dumnezeu, respiră aerul Său, au viaţă de la El şi într-o zi, ca mâine, depunându-şi obştescul sfârşit, se vor întâlni cu El? Ce fel de întâlnire va fi aceea, cu un Dumnezeu de care au fugit toată viaţa, de care s-au ascuns, faţă de care au fost indiferenţi, un Dumnezeu cu care nu au vrut să împartă nimic, decât necazurile şi lacrimile lor? Un Dumnezeu care a împărţi totul cu ei şi ei nimic cu El, un Dumnezeu care Şi-a deschis inima, în timp ce ei au închis-o, un Dumnezeu care le-a oferit cerul, în timp ce ei L-au expediat de pe pământ, de fapt de pe pământul Lui. Ce fel de copil este acela care-şi dă tatăl afară din casă, care vrea doar moştenirea, protecţia, privilegiile tatălui şi ... atât? Dacă Dumnezeu este Tată, atunci omul Îi este fiu şi iată familia spirituală! De ce acestor copii le este greu să se sacrifice pentru Tatăl lor? De ce sunt indiferenţi faţă de dragostea Tatălui, faţă de interesele Lui, faţă de Biserica Lui, faţă de propriii lor fraţi? Întrebarea este DE CE? 
    Răspunsul este: ,,Ce seamănă omul, aceea va secera". Aceasta este una dintre regulile casei lui Dumnezeu. El l-a iubit mult pe primul om, Adam, dar atunci când acesta a încălcat regulile casei, Dumnezeu a avut de ales între a-Şi păstra sfinţenia sau a păstra pe copilul neascultător şi indiferent. Răspunsul îl ştim cu toţii. Credeţi că astăzi Dumnezeu va proceda diferit cu Adam-ul contemporan, care alege fructul, nu pe Creator, care alege să se asocieze cu partenerul, nu cu Stăpânul? Lipsa comunicării dintre oameni face dovada că ei sunt certaţi sau că nu au numic în comun. Lipsa rugăciunii demonstrează faptul că omul este certat cu Dumnezeu sau pur şi simplu nu-l interesează de El şi de interesele Împărăţiei Sale. Sunt catastrofale consecinţele necunoştinţei de Dumnezeu şi ale necredinţei în El, ale mândriei, lăcomiei şi egoismului uman. În goana satanică după plăceri, materialism şi putere, omul întoarce spatele propriului Creator, renunţând forţat de sine, de ambiţiile, mândria şi nebunia pe care n-o mai poate controla, la privilegiile veşnice ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Dacă mai avem doar o zi de trăit, s-o trăim cu Dumnezeu şi pentru El, manifestând prin rugăciune relaţia spirituală de TATĂ-FIU. Acesta este singurul lucru care rămâne, restul va arde, va arde cu trosnet.

 

 

Aprilie 20, 2008

Căsătoria este unul dintre marile idealuri ale omului, dar şi una dintre marile lui investiţii. Pragmatismul contemporan califică necesitatea căsătoriei în funcţie de eficienţa acesteia, or rezultatele în familie sunt pe măsura calităţii investiţiei şi a respectării normelor iniţiale. Care sunt acestea?
    1. Misiunea lui Adam justifică existenţa lui. Unul dintre scopurile majore ale lui Dumnezeu cu Adam a fost administrarea Edenului: ,,Domnul... l-a aşezat pe om în grădina Edenului ca s-o lucreze şi s-o păzească" (Gen. 2:15). Adam a fost creat de Dumnezeu în pustiu, într-un loc aspru şi lipsit de vegetaţie (Gen. 2:5-7), fiind făcut din pământ rece şi fără viaţă. După căderea în păcat şi deportarea din Eden, pedeapsa lui rămâne în domeniul muncii fizice: munceşte cu efort şi transpiraţie pământul blestemat, care produce spini şi pălămidă. De aceea bărbatul este interesat de muncă în afara casei, de concurenţă, de performanţă, de aventură, de sport, de pescuit, vânătoare... de natură în general, de timpul probabil, orientarea în spaţiu... Moise se întâlneşte cu Dumnezeu în pustie, Iacov de asemenea, Ilie se ascunde în pustie, Mântuitorul Isus este ispitit în pustie. Marco Polo, Hanibal, Cristofor Columb, Americo Vespuci, Magelan... toţi au fost bărbaţi. Un bărbat îşi găseşte împlinirea în muncă, în performanţă, în conducere, în judecăţi raţionale, în relaţia intimă din familie. După căderea în păcat, specificul bărbatului a fost pervertit şi dezechilibrat, motiv pentru care este predispus să fie în relaţia de familie dur, agresiv, însingurat, necomunicativ, raţional, pierdut în munca lui, obsedat de performanţă şi realizări materiale. În viaţa aspră a unui astfel de bărbat, Dumnezeu aduce jumătatea de catifea, pe Eva; în pustia aspră, Dumnezeu aduce vegetaţia.
    2. Singurătatea lui Adam justifică existenţa Evei. Dacă Adam a fost făcut din pământ rece, Eva a fost făcută din coasta caldă a lui Adam. Dacă el a fost făcut în pustia aspră şi lipsită de viaţă, ea a fost făcută în grădina luxuriantă, plină de viaţă şi culori. Dacă el a fost făcut pentru administrare şi muncă, ea a fost făcută pentru companie şi asistenţă. Dacă Adam a fost făcut pentru activităţi în afara casei, Eva, chiar după căderea în păcat, este pedepsită în domeniul activităţilor casnice: naşterea, creşterea şi educaţia copiilor, administrarea casei (Gen. 3:16-17). Din acest motiv, specificul femeii este comunicarea, bunătatea, relaţiile, mila, interesul pentru viaţă, prietenia... 
    Rolul lui Adam în căsătorie a fost să aleagă, al Evei a fost să fie prezentată sau să se prezinte. Dacă alegerea presupune observaţie, discernământ, maturitate, criterii de apreciere, putere de decizie, prezentarea presupune frumuseţe, caracter, modestie, spiritualitate, sociabilitate, persuasiune... Pentru că Adam risca să fie dur, datorită specificului său aspru, Dumnzeu îi porunceşte: ,,iubeşte-ţi soţia". Pentru că Eva risca să fie pretenţioasă, datorită specificului ei de catifea, Dumnezeu îi porunceşte: ,,fii supusă (respectă-ţi) soţului". 
    Astăzi foarte multe familii falimentează prin certuri permanente, scandaluri   monstruoase, divorţ - şi toate acestea pentru că partenerii sunt mai mult educaţi de duhul de destrăbălare de la Hollywood, decât de Duhul Sfânt al lui Dumnezeu. Dacă Isus Hristos este în inima fiecăruia dintre cei doi parteneri, cum se face că ei doi nu se înţeleg şi nu se potrivesc la caracter? Familia este la fel de bună, tare, credicioasă, puternică... ca fiecare dintre cei doi parteneri care o compun. Doamne, binecuvântează familia!

 

 

Aprilie 13, 2008

Iertarea exprimă caracterul lui Dumnezeu şi al copiilor Săi, fiind manifestarea iubirii, bunătăţii şi înţelegerii. Iertarea nu înseamnă acceptarea, încurajarea sau uitarea vinovăţiei, ci doar neimputarea acesteia şi eliberarea totală de responsabilitatea vinovăţiei celui vinovat. Iertarea se primeşte de la Dumnezeu prin credinţă şi se oferă semenilor prin iubire, acestea două influenţându-se reciproc. Dumnezeu nu iartă o persoană de o greşeală pe care o regretă, dacă la rândul lui, omul nu iartă pe cel ce-i greşeşte dacă îi pare rău. Mântuitorul i-a iertat pe cei care L-au torturat şi L-au crucificat şi, mai târziu, ucenicul Său, Ştefan, i-a urmat exemplul. Dovada că cineva este ucenicul lui Isus nu este dată doar de cuvintele spuse, ci în mod deosebit de faptele făcute asemenea Lui. Cât de greu a trebuit să-i fie lui Ştefan să ierte gaşca aceea ce răzbunători religioşi, care fără nici un motiv real l-au omorât cu pietre. 
    Iertarea nu are explicaţie, ea este divină, este iniţiativa lui Dumnezeu şi exprimă caracterul Său. Iertarea nu poate fi meritată, nu poate fi plătită, ea este un dar al dragostei şi bunătăţii divine. Iertarea lui Dumnezeu este motivaţia oricărui creştin să-l ierte pe cel vinovat faţă de el, indiferent că este un membru al familiei sau un străin. Pe noi Dumnezeu ne-a iertat prima oară când eram departe de El, străini de Evanghelia Sa şi apoi ne iartă în calitate de fii ai Lui, răscumpăraţi prin credinţa în Isus. Singura scuză pentru neiertarea celui vinovat este răutatea, ura şi duşmănia, or acestă scuză acuză. O persoană trebuie să se considere iertată de cel căruia i-a greşit în momentul în care-şi cere cu adevărat iertare, fără să depindă de atitudinea persoanei care trebuie să ierte, pentru că cel vinovat nu poate face mai mult decât să-şi ceară iertare. Trebuie să-şi ceară cel vinovat iertare pentru vinovăţia lui sau trebuie pur şi simplu să i se acorde iertarea? Răspunsul corect îl găsim în atitudinea lui Dumnezeu. Iartă Dumnezeu păcatul unui om, dacă acesta nu se pocăieşte, dacă nu-şi mărturiseşte păcatul pe nume, cu părere de rău şi cu dorinţa să nu-l mai repete? Rezultatul este NU. Putem noi fi mai buni decât Dumnezeu? Acordarea iertării se face în baza cererii iertării. Acordul iertării se face la cererea acesteia, pentru că o iertare ieftină pregăteşte terenul pentru repetarea vinovăţiei. 
    Iertarea este metoda de restaurare a demolărilor vinovăţiei, atât între oameni, cât şi între om şi Dumnezeu. Cererea iertării trebuie să fie expresia regretului - pocăinţa minţii - apoi trebuie să fie expresia remuşcării - pocăinţa sentimentelor - şi în final trebuie să fie expresia renunţării - pocăinţa voinţei. O astfel de cerere de iertare este acceptată totdeuna de Dumnezeu şi trebuie să fie acceptată de cel nedreptăţit, indiferent de natura sau mărimea pagubei făcute. De asemenea, o astfel de cerere de iertare nu doar că satisface pe cel nedreptăţit şi-l înduplecă, dar îl umileşte suficient de mult pe cel vinovat, pentru a evita repetarea greşelii. Dacă durerea nu ar durea, nu s-ar feri nimeni de ea, or cererea iertării trebuie să doară. Persoana nedreptăţită nu are dreptul să nu ierte, deorece apreciază că cererea iertării nu a fost suficient însoţită de regret, remuşcare şi renunţare la greşeală, deoarece numai Dumnezeu are dreptul şi capacitatea să judece gândurile şi sentimentele, noi, oamenii, avem dreptul şi capacitatea să judecăm faptele văzute şi vorbele auzite. ,,Lucrurile ascunse sunt ale lui Dumnezeu, cele descoperite sunt ale oamenilor", spunea Moise în Deuteronom. Deci, iartă ca să fii iertat.      

 

 

Aprilie 6, 2008

Revenind cu al treilea articol la subiectul Partea Domnului, înţelegem din Biblie că banii reprezintă simbolul lumii materiale, al fericirii, bogăţiei şi puterii pe pământ. Banii înseamnă casă, maşină, îmbrăcăminte, mâncare şi băutură, vacanţe, distracţii, dorinţe împlinite, celebritate, relaţii, lipsa grijurilor pentru ziua de mâine... Banii sunt o necesitate, însă pot deveni foarte uşor un dumnezeu la care omul să se închine şi de care să depindă. Pavel spunea: ,,Iubirea de bani este rădăcina tuturor relelor..." (1 Tim.6:10). Nu banii sunt răi, ci iubirea de bani. În pilda din Luca 12, Mântuitorul nu vorbeşte împotriva banilor pe care bogatul îi avea, ci împotriva atitudinii lui păcătoase şi egoiste, nebunia lui devenind evidentă numai după ce se îmbogăţeşte. 
    Banii sunt cea mai mare provocare pentru om şi atitudinea inimii faţă de ei reflectă adevărata spiritualitate. Viaţa omului este marcată de iubirea de bani sau de iubirea de Dumnezeu mai mult decât orice altceva. Acan a murit datorită iubirii de bani, Ghehazi s-a îmbolnăvit de lepră din acelaşi motiv. Faraon i-a ţinut pe evrei prizonieri mai mult de 400 de ani pentru bani, Balaam i-a îndemnat la imoralitate cu acelaşi scop. Tânărul bogat a plecat nemântuit datorită banilor, Zacheu a rămas cu Isus, dezlipindu-şi inima de bani. Văduva săracă este apreciată de Mântuitorul datorită banilor pe care-i dăruieşte, femeia cu scurgere de sânge vine la Isus după ce-şi cheltuise toţi banii. Anania şi Safira au murit din cauza banilor, Iuda L-a vândut pe Hristos pentru bani. 
    Banii sunt cel mai important lucru din viaţa oamenilor - unii îi iubesc cu egoism, alţii îi folosesc cu responsabilitate şi fiecare muritor trebuie să dea acest examen al vieţii. Dumnezeu are bani, dar nu are portofel, de aceea îi ţine în portofelul copiilor Săi, motiv pentru care aceşti bani sunt numiţi partea Domnului. În VT aceasta era 10%, în NT este direct proporţională cu iubirea şi dedicarea faţă de Creator. Spre exemplu, apostolii au dat totul (Faptele Ap. 2:44-45; 4:32), văduva săracă a dat totul (Mat. 12:41-44), Zacheu a dat jumătate (Luca 19:8), bisericile din Macedonia au dat peste puterile lor (2 Cor. 8:1-3,5). Creştinii din Corint au dat cât au putut de mult (1 Cor. 16:1), cei din Galatia au dat cât au vrut să fie binecuvântaţi (Gal. 6:6-9). 
    În NT partea Domnului este guvernată de trei principii:     
1. Fiecare trebuie să dea, nimeni nu face excepţie (1 Cor. 16:2). 
2. Fiecare trebuie să dea cât de mult poate, în funcţie de câştig (1 Cor. 16:2). Dragostea de Dumnezeu face diferenţa.
3. Fiecare trebuie să dea cu bucurie, nu de silă (2 Cor. 9:7). 
    În Maleahi 3:7 întoarcerea la pocăinţă însemna restaurarea părţii Domnului (3:8). Când Zacheu s-a pocăit şi tânărul bogat a refuzat pocăinţa, diferenţa a făcut-o atitudinea faţă de bani, faţă de partea Domnului. Nu există adevărata pocăinţă fără pocăinţa portofelului. Luther spunea: ,,Sunt trei convertiri necesare: convertirea inimii, a minţii şi a portofelului." Banii oricum se cheltuiesc şi viaţa oricum trece, ,,dar cine face voia lui Dumnezeu rămâne în veac" (1 Ioan 2:17)