Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Ianuarie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Ianuarie 2007

 

Ianuarie 28, 2007

Viaţa este este un şir de concursuri în care ne întrecem uneori cu alţii, însă cel mai adesea cu noi înşine. Unul dintre cele mai frumoase, însă în acelaşi timp cele mai grele concursuri este să iubim şi să fim iubiţi. Paradoxul este că aproape fiecare persoană crede că iubeşte suficient, timp în care simte că nu este iubită pe măsură. Cât de intensă trebuie să fie dragostea noastră pentru Dumnezeu, noi înşine, familie, Biserică, oameni în general?
Deseori ne întrebăm: ,,Care este măsura dragostei?"
Măsura dragostei este Dumnezeu, pentru că Dumnezeu este dragoste, adică tot ce ştim despre dragoste, este că dragostea este totul. Dragoste înseamnă a înceta să trãieşti pentru tine, a face ca toate sentimentele omeneşti, teama, speranţa, durerea, bucuria, valorile, priorităţile, plăcerea să nu depindă decât de o singurã Fiinţă; înseamnă a te cufunda în infinit, a nu găsi nici o limită dedicării, a-ţi închina viaţa lui Dumnezeu; înseamnă a turna măreţie în înjosire, a găsi alinare în lacrimi îndurerate, plăcere în suferinţă şi suferinţă în plăcere, a atinge excelenţa într-o viaţă de om care-şi urmează Creatorul.
Dragostea este cea mai grea sarcină care ne-a fost încredinţatã, este responsabilitate supremă, examenul final, opera pentru care toate celelalte sunt doar un început. Dragostea este chemarea supremă pentru fiecare muritor să se desăvârşească, să atingă excelenţa, să semene cu Creatorul său.
Alteori ne întrebăm: ,,Pe cine trebuie să iubesc mai mult, pe Dumnezeu, pe mine sau pe aproapele meu?" La toate întrebările oamenilor, viaţa răspunde în multe feluri; Biblia, într-un singur fel, adică în maniera lui Dumnezeu.
Cel mai mult şi în primul rând trebuie să-L iubim pe Dumnezeu. ,,Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău cu toată inima ta, cu tot sufletul tău şi cu tot cugetul tău" (Matei 22:37). Pe Dumnezeu trebuie să-L iubim mai mult decât pe noi înşine, ca şi martirii care au acceptat moartea cu Dumnezeu, mai degrabă decât viaţa despărţiţi de El. ,,Cine îşi va păstra viaţa, o va pierde; cine îşi va pierde viaţa pentru Mine, o va câştiga" (Matei 10:39).
Dovada că Îl iubim pe Dumnezeu este că ne conformăm viaţa Cuvântului Său: ,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi poruncile Mele" (Ioan 14:15); ,,Dacă Mă iubeşte cineva, va păzi cuvântul Meu" (Ioan 14:23). Pe Dumnezeu Îl iubim atunci când împlinim Cuvântul Său, altfel nu avem nici o legătură cu El.
În al doilea rând, trebuie să ne iubim pe noi înşine şi, în egală măsură, pe aproapele nostru: ,,Să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi" (Matei 22:39). Mântuitorul a spus: ,,Cine are două haine, să împartă cu cine nu are niciuna..." (Luca 3:11). Nu trebuie să iubeşti pe aproapele mai mult decât pe tine însuţi, dându-i singura haină pe care o ai, însă trebuie să-l iubeşti cât pe tine însuţi, împărţind cu el între cele două haine pe care le ai. Pe oameni îi iubeşti atunci când ai interes pentru nevoile lor fundamentale în egală măsură cu ale tale.
Nu-L poţi iubi pe Dumnezeu fără să nu-i iubeşti pe oameni şi nu-i poţi iubi pe oameni fără să nu ai interes pentru nevoile existenţei lor.
Când Îl iubeşti pe Dumnezeu, nu-ţi mai rămâne nimic, de aceea se spune: ,,Iubeşte-L pe Dumnezeu şi apoi fă ce vrei!"
Misiunea care atinge excelenţa în viaţa umană este să-L iubeşti pe Dumnezeu mai mult decât pe tine şi interesele Împărăţiei Lui mai mult decât pe ale tale şi apoi să-l iubeşti pe cel de lângă tine la fel cum te iubeşti pe tine.

 

 

Ianuarie 21, 2007

În fiecare domeniu component al vieţii umane sunt întrebări care se pun în procesul cunoaşterii. Sunt întrebări specifice la şcoală, la slujbă, în domeniul ştiinţei, religiei etc. Pentru oamenii care au o relaţie spirituală cu Dumnezeu şi citesc Biblia, există anumite întrebări în procesul cunoaşterii voii lui Dumnezeu.
Unele dintre cele mai frecvente sunt:
- Sinuciderea este păcat, dar condamnarea la moarte?”
- “Este păcat să participi la război?”
Aceste întrebări se nasc din experienţele vieţii la care suntem împreună martori. Biserica lui Dumnezeu trebuie să aibă o poziţie biblică, prezentată direct şi pe înţelesul tuturor. În general, oamenii trăiesc într-o natură coruptă şi păcătoasă, de aceea nici unul dintre ei nu poate atinge excelenţa în perfecţiunea morală. Există şi situaţii care ies din obişnuit, când anumite peroane, profitând de privilegiul poziţiei, împinşi de nebunia intereselor duse la extrem, omoară pe toţi cei care le stau în cale.
Unul dintre aceşti mari dictatori ai istoriei a fost şi Saddam Hussein, care a fost condamnat la moarte prin spânzurătoare în 30 decembrie, 2006. Este adevărat că din ordinul lui au murit foarte mulţi oameni şi, după anumite raţionamente, şi-a meritat sfârşitul. Dincolo de aspectele sociale, psihologice, justiţiare, există şi un aspect etic. Au oamenii dreptul ,cu sau fără motiv, să se sinucidă sau să condamne pe cineva la moarte? Posibilele răspunsuri şi explicaţii sunt pro şi contra.
O simplă întrebare face diferenţa între cele două puncte de vedere: ”Este Dumnezeu prezent în raţionament sau nu?” Dacă Dumnezeu nu este prezent, atunci omul îşi atribuie rolul de Dumnezeu şi are dreptul să hotărască orice lucru. Dacă Dumnezeu este prezent în raţionament, atunci trebuie să ţinem cont de existenţa şi voia Sa, descoperite în Biblie. Biblia spune că viaţa este darul lui Dumnezeu, drept pentru care absolut nimeni şi absolut pentru nici un motiv nu are dreptul să hotărască sfârşitul vieţii personale sau a altcuiva.
În orice situaţie în care un om devine periculos pentru semenii lui, dat fiind faptul că trăim într-o societate civilizată care are forţe de ordine şi justiţie, persoana vinovată trebuie privată de libertate pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă de timp. Pentru că viaţa este problema lui Dumnezeu şi pentru că omul nu poate oferi viaţa, omul nu ar trebui pentru nici un motiv să-şi permită sinuciderea sau condamnarea la moarte. Persoana vinovată îşi poate pierde libertatea, în situaţia în care, în mod dovedit, ea devine periculoasă pentru societate. Însă nici o instanţă nu poate lua ceea ce nu poate oferi - VIAŢA.
Justiţia poate controla, restrânge sau confisca proprietatea unui individ, drepturile sociale, libertatea pentru o perioadă sau pentru restul vieţii, însă viaţa o dă şi o poate lua NUMAI Dumnezeu.
Pretextul potrivit căruia vinovatul trebuie pedepsit cu moartea pentru gravitatea faptelor sale este fals, pentru că pedeapsa cu închisoarea pe viaţă este mai grea şi mai lungă decât condamnarea la moarte. Probabil că riscul unor revoluţii, posibile acte teroriste, şansa revenirii la putere a celui vinovat sunt adevăratele argumente pentru condamnarea la moarte, nu spiritul dreptăţii care exclude oricum pedeapsa capitală. În calitate de urmaşi ai Regelui, să ne rugăm pentru dreptate, justiţie şi viaţă, dar mai ales pentru lucrul care trebuie făcut în viaţă -POCĂINŢA. Pocăinţa face viaţa utilă, sigură şi veşnică.

 

 

Ianuarie 14, 2007

Omul este o fiinţă care trăieşte în egală măsură în sfera de influenţă a lui Dumnezeu şi a Diavolului. Fiind creat de Dumnezeu, omul are libertatea să aleagă de cine se lasă condus şi pe cine urmează. Dacă alege să-L urmeze pe Dumnezeu, Duhul Sfânt va veni în fiinţa lui şi omul va deveni duhovnicesc. Dacă alege să-l urmeze pe Diavolul, va trăi departe de Dumnezeu şi va fi firesc. Omul duhovnicesc se cunoaşte nu doar după obiceiul de a frecventa o biserică (musulmanii şi sataniştii fac la fel), ci după efectele vizibile produse ori de Dumnezeu, ori de Diavolul în viaţa lor.
Dacă un om este duhovnicesc, Duhul lui Dumnezeu va produce în viaţa lui comportamente sfinte, pe care omul le va exprima în mod natural în fiecare zi: "dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credincioşia, blândeţea, înfrânarea poftelor" (Galateni 5:22-23).
Dacă un om este firesc, Diavolul va produce în viaţa lui comportamente fireşti, păcătoase, pe care omul le va exprima în fiecare zi: "preacurvia, curvia, necurăţia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrăjitoria, vrăjbile, certurile, zavistiile, mâniile, neînţelegerile, dezbinările, certurile de partide, pizmele, uciderile, beţiile, îmbuibările" (Galateni 45:19-21). Atmosfera şi Stăpânul din inima omului se vor vedea în viaţa lui de fiecare zi, prin manifestarea faptelor Duhului sau a faptelor firii.
Într-un om nu se pot manifesta şi faptele firii şi faptele Duhului în acelaşi timp, pentru că aceste lucruri sunt opuse şi se resping reciproc. Se poate întâmpla însă, în viaţa unui om cu faptele Duhului, un accident de faptă a firii, de care el se pocăieşte şi nu o mai repetă, dar nu este vorba despre un mod de viaţă. "Fraţilor, chiar dacă un om ar cădea deodată într-o greşeală, voi, care sunteţi duhovniceşti, să-l ridicaţi cu duhul blândeţii. |i ia seama la tine însuţi, ca să nu fii ispitit şi tu" (Galateni 6:1).
De asemenea, se poate întâmpla în viaţa unui om cu faptele firii, un accident de faptă a Duhului, dar nu poate fi vorba despre un mod de viaţă, pentru că nici un om fără Duhul lui Dumnezeu nu are resurse sfinte să trăiască la nivelul excelenţei duhovniceşti. Natura spirituală specifică a fiecărui om este dominantă şi îşi va spune cuvântul, chiar dacă rareori există accidente comportamentale. Din punct de vedere spiritual, omul nu poate fi decât duhovnicesc sau firesc, nu mai există o a treia opţiune.
Manifestarea faptelor Duhului este neprihănirea pe care un om născut din Duhul lui Dumnezeu o trăieşte în mod natural, după cum manifestarea faptelor firii este păcătoşenia specifică unui om, care, deşi religios sau foarte religios, este despărţit de Hristos prin însuşi modul lui de viaţă.
Dragi oameni ai lui Dumnezeu, anul 2007 este timpul în care ne angajăm, în numele Domnului Isus care ne întăreşte, să manifestăm Roada Duhului. Ianuarie, fiind prima lună a anului, este luna în care ne concentrăm la prima manifestare a Roadei Duhului, care este DRAGOSTEA.
Dragul meu prieten, cum speri într-o zi să fii în cerul lui Dumnezeu, dacă Dumnezeu nu este acum în viaţa ta? |i după cum nu poţi fi în cer fără să se vadă lucrul acesta, la fel Dumnezeu nu poate fi în viaţa ta fără să se vadă. Hotărăşte-te acum ce vrei să faci cu sufletul şi cu veşnicia ta.

 

 

Ianuarie 7, 2007

Capacitatea de a vorbi este darul lui Dumnezeu pentru om, însă omul, devenind firesc prin căderea în păcat, a părăsit direcţia vorbirii constructive, obişnuindu-se cu vorbirea demolatoare, distructivă. Păcatul defăimării  distruge trei persoane deodată: pe cel care vorbeşte de rău; pe cel care-l ascultă; pe cel pe care-l vorbeşte de rău. Obiceiul defăimătorului este să vorbească de rău o persoană care nu este prezentă, timp în care-i adresează zâmbete şi cuvinte frumoase când este de faţă. În mod normal, prima şi singura persoană care ar trebui să audă reproşul, nemulţumirea, vestea... este cel în cauză. Acest păcat rupe relaţii de prietenie, distruge familii, divizează biserici, dezmembrează societăţi. Mulţi “credincioşi”, pe fondul unui duh de critică, judecată şi invidie, devin experţi în observarea şi exagerarea comportamentului unor persoane. Aceste impresii otrăvite sunt împărtăşite intenţionat cu alte persoane care, ca şi ei, sunt dominate de acest păcat şi, ascunşi sub ideea dreptăţii, denigrează, demolează şi distrug persoane, familii, biserici. Cum mai poate cineva să respecte sau să aibă părtăşie cu persoana despre care a auzit o mulţime de defăimări? Cine are timp şi interes să verifice cât şi dacă este sau nu adevărat?
      În ce condiţii cineva se face vinovat de păcatul defăimării?        
    1. Atunci când vorbeşte despre păcatele presupuse ale cuiva, fără să verifice dacă este sau nu adevărat. Spre exemplu, cineva suspectează pe altcineva de anumite păcate şi răspândeşte aceste simple bănuieli, pe care ceilalţi oameni le iau ca fiind fapte reale.
     2. Atunci când vorbeşte despre păcatele reale şi dovedite ale cuiva, fără a aplica metoda biblică de la Matei 18 (adică să-i spună în primul rând persoanei în cauză, cu scopul ca aceasta să se pocăiască). Cât de vinovat este omul care ponegreşte pe cineva cu păcate pe care Dumnezeu deja le-a iertat şi el nu ştie, pentru că discută cu orice altcineva, numai cu persoana în cauză nu.
    3. Atunci când vorbeşte despre păcate presupuse sau reale ale cuiva în absenţa lui, luându-i în mod intenţionat şi nedrept dreptul de a se apăra.
    4. Atunci când este călăuzit de un duh de invidie şi minciună. Fariseii Îl pândeau pe Domnul Isus ca să-L poată discredita în faţa poporului, pentru că erau invidioşi pe popularitatea Lui. Ei abia aşteptau să audă sau să vadă ceva rău despre El pentru că Îl urau şi defăimarea era instrumentul urii lor.
     5. Atunci când, în mod copilăresc, răspândeşti bârfele altora. Biblia spune: “Cine răspândeşte bârfeli este un nebun” (Prov. 10:18).
    6. Atunci când, în mod perfid, interoghează pe alţii, încercând să smulgă veşti pe care să le exagereze cu scopul să denigreze. Acestea sunt tehnici de contraspionaj, nu comportament de copil al lui Dumnezeu.
      Păcatul defăimării Îl loveşte pe Dumnezeu şi, în egală măsură, pe cel defăimat. De aceea, pocăinţa trebuie manifestată în primul rând faţă de Dumnezeu şi apoi faţă de persoana defăimată. Zacheu s-a pocăit faţă de Domnul, dar şi-a reparat şi relaţiile cu cei pe care-i nedreptăţise.
       Intenţia lui Dumnezeu este să abordăm, nu să acoperim stările reale de păcat, dar întotdeauna aceasta se face cu milă, frică şi cutremur, nu determinaţi de ură şi invidie, se face judecând problema, nu persoana, păcatul, nu păcătosul. 2007 este anul Roadei Duhului Sfânt pentru fiecare, nu al firii pământeşti.