Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Februarie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Februarie 2007

 

Februarie 25, 2007

Biserica lui Dumnezeu este locul unde diferenţele dintre oameni, atât de evidente în lume, dispar. Această realitate îi pune pe oameni în părtăşie frăţească, îi face fraţi şi surori în Hristos. Biserica este comparată în Biblie cu armata (2 Tim. 2:4-5), timp în care credincioşii sunt comparaţi cu ostaşii. De asemenea, Biserica este comparată cu o echipă sportivă şi credincioşii sunt comparaţi cu sportivii (1 Cor. 9:24-27). Echipa lui Isus, datorită antrenorului ei, este ideală şi destinul ei este etern. Pentru fiecare credincios din Biserica lui Dumnezeu responsabilitatea trăirii în echipă este o adevărată provocare. Viaţa în echipă implică beneficii, dar şi uriaşe responsabilităţi. Orice echipă are un antrenor şi un set de reguli care trebuie respectat. Aceste reguli fixează drepturile, obligaţiile, resposabilităţile şi relaţiile membrilor echipei.
Pentru succesul unei echipe sunt câteva reguli universal acceptate:
1. Încrederea se câştigă. Încrederea între membrii echipei şi între ei şi lider se câştigă. Orice suspiciune, lipsă de relaţie, bârfe, zvonuri... afectează negativ încrederea membrilor echipei unul în celălalt. Nu există relaţie frăţească sau de slujire fără încredere şi încredere fără cunoaştere.
2. Relaţia se întreţine. Întotdeauna relaţia din cadrul echipei este mai uşor de făcut decât de întreţinut, adică un eveniment este mai uşor de suportat decât un proces. Lipsa unui telefon, absenţa unei vizite, lipsa de interes pentru problemele mari sau mici descurajează şi slăbeşte relaţia.
3. Tăria unei echipe este dată de cel mai slab membru component. Un lanţ foarte rezistent cu o za de plastic la mijloc devine un lanţ slab; o echipă sportivă puternică cu un portar slab este o echipă slabă. În concluzie, nu zalele tari ale lanţului hotârăsc rezistenţa acestuia, ci cea mai slabă za, pentru că acolo va ceda la prima solicitare.
4. Autoritatea este egală cu responsabilitatea în echipă. Nici un membru al echipei nu va avea mai multă autoritate decât responsabilitatea pe care şi-o asumă, după cum nu-l poţi face responsabil de lucrurile peste care nu a avut autoritate. Acestea două se completează sau se exclud reciproc.
5. O echipă nu are membri importanţi şi puţini importanţi. Importanţa membrilor echipei lui Hristos este egală, responsabilităţile şi eficienţa lor sunt diferite. Dacă unul dintre membrii echipei face un lucru mai bine decât altul, acesta este mai eficient, nu mai important. Importanţa este dată de calitatea de membru al echipei, eficienţa, dimpotrivă, este dată de calitatea lucrului făcut în echipă.
6. Fiecare membru al echipei trebuie să dea socoteală. În momentul în care o persoană devine membră în echipa lui Hristos, ea îşi pierde dreptul să facă ce vrea. Beneficiul de a fi membru într-o echipă, creează automat obligaţia să dai socoteală membrilor echipei, pentru că nimeni nu poate fi deasupra echipei când este în echipă.
7. Succesul sau insuccesul este al întregii echipe. Într-o adevărată echipă se împarte totul frăţeşte - pirderea sau câştigul. În echipă nimeni nu este independent, fiecare este al tuturor şi totul este al fiecăruia. Când un membru al echipei pierde sau câştigă, toată echipa pierde sau câştigă.
Echipa lui Hristos este Biserica, iar El este Antrenorul. Trofeul este cerul, iar fiecare dintre noi suntem membrii în echipă. Noi trebuie să-L ascultăm pe Antrenor şi să-i respectăm pe membrii echipei. Antrenorul aşteaptă de la fiecare să aducem onoare echipei Sale, făcând tot ce putem mai bine pentru El.

 

 

Februarie 18, 2007

Pentru foarte mulţi creştini viaţa spirituală este modul prin care ei primesc de la Dumnezeu succes, protecţie şi fericire, timp în care tocmai această atitudine dovedeşte sărăcia vieţii lor spirituale. Comparând viaţa spirituală cu o luptă din care ieşi învingător sau învins, înţelegem frustrările multor creştini sinceri care au fost învinşi, în ciuda bunelor intenţii. Apostolul Pavel, în capitolul trei din prima scrisoare pe care o scrie Bisericii din Corint, identifică trei categorii spirituale de oameni: creştinii maturi, creştinii fireşti şi necreştinii religioşi.
1. Creştinul matur, după experienţa mântuirii, se dedică total lui Dumnezeu şi restul vieţii sale este un timp de maturizare spirituală. Pe lista priorităţilor sale, Dumnezeu este primul şi el al doilea; el iubeşte viaţa, dar urăşte lumea şi subordonează toate lucrurile interesului spiritual care-i conduce existenţa. Are o relaţie puternică cu Dumnezeu, îşi conduce viaţa personală şi familială după principiile Sale şi dă copiilor săi o educaţie spirituală, care-i orientează spre Dumnezeu, Biblie, Biserică... El dă prioritate lucrurilor spirituale, intereselor şi chemării lui Dumnezeu.
2. Creştinul firesc, după experienţa mântuirii, se limitează la cunoaşterea intelectuală despre Dumnezeu, nu creşte spiritual şi viaţa lui este caracterizată de compromis. Deşi este prezent la biserică, rareori se roagă şi citeşte din Biblie; el nu se încrede total în Dumnezeu, spunând că Biblia este relativă şi anumite lucruri nu mai sunt contemporane; acceptă extravaganţa şi libertinajul în mare măsură şi tot ce face pentru Dumnezeu este din obligaţie. Pe lista priorităţilor el este primul şi Dumnezeu al doilea. Pentru el, limita dintre spiritual şi lume este foarte confuză şi relativă. Are o relaţie cu biserica, nu cu Dumnezeu; îşi conduce existenţa după experienţă, nu după principii, iar viaţa sa de familie se limitează la aspectul material. Încearcă să dea copiilor o educaţie creştină, nu spirituală, timp în care-i orientează spre succes, sport, confort... El dă prioritate lucrurilor materiale, plăcerii şi confortului, faimei, puterii şi poziţiei.
3. Necreştinul religios nu are experienţa mântuirii, deşi poate fi crescut într-o familie creştină sau prezent într-o biserică. El este în conflict cu Dumnezeu şi nu I-a răspuns niciodată cu pocăinţă. Pe lista priorităţilor nu este decât el; iubeşte lumea şi se hrăneşte din ea. Nu crede în viaţa de familie, iar dacă are copii, îi lasă să se bucure de plăcere, motivând că aici este iadul şi raiul. Nu acceptă autoritatea Bisericii, nu crede în destinul ei veşnic şi are o atitudine de superioritate şi dispreţ. El dă prioritate lucrurilor păcătoase şi scopul vieţii este plăcerea şi trăirea departe de Dumnezeu.
CARE DINTRE ACESTEA TREI ESTE ALEGEREA TA? Observaţi diferenţa: - Creştinul matur Îl cunoaşte pe Dumnezeu; cel firesc cunoaşte despre Dumnezeu, timp în care necreştinul nu-L cunoaşte pe Dumnezeu.
- Creştinul matur are o relaţie spirituală cu Dumnezeu; cel firesc - cu Biserica, timp în care necreştinul are relaţie cu lumea.
- Creştinul matur experimentează lucrările Domnului; cel firesc vede lucrările Domnului, timp în care necreştinul nu crede în lucrările Domnului.
- Creştinul matur trăieşte după Biblie, cel firesc are respect pentru Biblie, timp în care necreştinul are o Biblie.
- Creştinul matur are o credinţă puternică, cel firesc are o credinţă care depinde de împrejurări, necreştinul nu are credinţă.
Singura alegere la care au acces toţi muritorii este Dumnezeu, deci nu ai nici o scuză!

 

 

Februarie 11, 2007

La sfârşitul unei vieţi de muncă şi alergare, fiecare dintre noi suntem proprietari peste mai multe sau mai puţine lucruri. Din nefericire, la moarte nu putem lua cu noi nimic din achiziţiile noastre, excepţie făcând copiii. În ciuda faptului că fiecare părinte doreşte tot ce este mai bun pentru copiii lui, mulţi eşuează. Adevărul este că copiii buni sunt crescuţi şi educaţi de părinţi buni, pentru că aceştia îşi cresc copiii, nu doar îi lasă să crească.Copiii buni nu se nasc, se fac. CUM?
1. Cu dragoste (Luca 15:11-24) - După ce a cheltuit o jumătate din munca de-o viaţă, fiul risipitor se întoarce acasă şi, culmea, tatăl lui îl primeşte cu dragoste. Nimic nu doare mai mult decât să primeşti iubirea celui care are dreptul să te pedepsească. Deseori avem în casele noastre copii dificili, cu care nu mai funcţionează decât dragostea şi sfinţirea, asemenea modelului lui Isus: ,,Eu Însumi mă sfinţesc pentru ei, ca şi ei să fie sfinţiţi prin adevăr" (Ioan 17:19). Ceea ce ne atrage la Isus este că, în loc să ne pedepsească când rătăceam, ne-a iubit şi S-a sfinţit pentru noi.
2. Cu înţelegere (Genesa 33:12-14) - Esau, fiind singur, îl provoacă pe Iacov, care era cu familia, la o călătorie rapidă, însă acesta manifestă respect pentru soţie şi înţelegere pentru copii, alegând să rămână la pas cu ei. Deseori, părinţii cer copiilor să fie adulţi şi nu-i înţeleg că sunt doar copii.
3. Cu responsabilitate (Luca 11:5-8) - Povestea celor trei prieteni prezintă un om care cere de la unul pentru celălalt. Fiind noapte, cel de la care a cerut motivează că nu poate deschide pentru că uşa este încuiată şi copiii lui sunt cu el în pat. Responsabilitatea face din acest tată un părinte care-şi determină copiii să fie noaptea acasă - disciplină -, încuie uşa după ei - protecţie - şi este cu ei în casă - prietenie.
4. Cu rugăciune (2 Împăraţi 4:1-7) - O femeie simplă nu acceptă să îşi crească copiii pentru a fi robii altcuiva, drept pentru care apelează la omul lui Dumnezeu s-o ajute să-şi păstreze copiii. Această mamă le-a spus copiilor ei despre Dumnezeu şi lui Dumnezeu despre copiii ei. Ea se roagă şi Dumnezeu îi dă o soluţie.
5. Cu speranţă (Ieremia 35:8-9) - Recab a investit în copiii lui, i-a învăţat mereu şi mereu că alcoolul este un rău înaintea lui Dumnezeu. Când aceştia au devenit adulţi şi bătrânul tată era la cele veşnice, învăţătura lui era în inima lor. Copiii trebuie învăţaţi despre ateismul din şcoală, despre păgânismul din societate, despre libertinajul sau conservatorismul din biserică şi despre materialismul din familie.
6. Cu exemplu (Genesa 22:1-14) - Avraam a vorbit fiului său, Isaac, despre Dumnezeul cerului şi al pământului, însă acesta îl compară cu unul dintre idolii vremii la care se închinau vecinii lor. Când a avut experienţa de pe Moria, legat şi aşezat pe altar, când doar vocea Domnului a făcut diferenţa dintre viaţă şi moarte, el a făcut din Dumnezeul tatălui său Dumnezeul lui personal.
7. Cu autoritate (Genesa 18:18-19) - Avraam a vut autoritate în casa lui faţă de toţi membrii familiei, pentru că ceea ce făcea vorbea mai tare decât ceea ce spunea. El s-a bucurat de respect şi ascutare în propria casă.
Dacă pregătim copiii doar pentru pământ, ce garanţie avem că vor ajunge în cer? Dacă copiii noştri sunt importanţi pentru noi, atunci vom investi în ei, îi vom educa cu dragoste, vom manifesta înţelegere pentru ei, vom fi responsabili de viitorul lor, ne vom ruga pentru ei, vom spera că Dumnezeu este cu noi, vom fi un exemplu pentru ei, vom manifesta autoritate spirituală.

 

 

Februarie 4, 2007

Bucuria este a doua caracteristică a Roadei Duhului Sfânt şi face dovada prezenţei lui Dumnezeu în viaţa credinciosului. În viaţa nereligioasă, unde fiecare avem o experienţă aproximativ egală cu vârsta, bucuria este privită şi înţeleasă într-o manieră umanistă. De aceea, vom face un scurt studiu al bucuriei în Biblie.
1. Originea bucuriei - Bucuria este o trăsătură a caracterului etern al lui Dumnezeu, necondiţionată de circumstanţe exterioare. Bucuria nu a fost niciodată o resursă umană, ci ea este de natură divină şi vine doar din Dumnezeu.
2. Definiţia bucuriei - Bucuria este o stare interioară de linişte dumnezeiască şi entuziasm sfânt, în limbajul biblic însemnând ,,a sări, a tresălta de bucurie, a străluci, a fi luminos". Această stare nu este legată în nici un fel de împrejurările vieţii, ci e o stare a inimii, o expresie a unirii spirituale cu Dumnezeu.
3. Definiţia greşită a bucuriei - Bucuria care vine din Dumnezeu nu înseamnă succes, fericire, realizări omeneşti, performanţe, circumstanţe favorabile... Fericirea este o stare de satisfacţie interioară, stimulată şi dependentă de anumite realizări exterioare, timp în care bucuria este o stare de linişte şi entuziasm interior, provocată de prezenţa Duhului Sfânt în inima născută din nou, independentă de circumstanţele exterioare.
4. Diferenţa dintre bucurie şi fericire - Bucuria este stabilă, permanentă şi vine din interior, unde este prezent Duhul lui Dumnezeu. Fericirea este instabilă, sporadică şi vine din exterior, unde schimbăm succesul cu falimentul de la o clipă la alta. Motivaţia bucuriei este întotdeauna legată de Dumnezeu şi de viaţa spirituală, timp în care fericirea este legată de om, de plăcere, de interes.
5. Exemple de bucurie - Bucuria are întotdeauna în vedere relaţia spirituală cu Dumnezeu şi împlinirea intereselor Lui cu oamenii. A fost bucurie când S-a întrupat Mântuitorul în Betleem, la intrarea Lui triumfală în Ierusalim, ori de câte ori au fost vindecaţi bolnavii sau mântuiţi păcătoşii...
6. Duşmanii bucuriei - Chiar dacă bucuria este produsul Duhului în persoana născută din nou, omul are o contribuţie esenţială. Contribuţia omului nu este în legătură cu bucuria, acesta fiind opera Duhului, ci este în legatură cu Duhul, căruia trebuie să-I asigure în inimă un climat de sfinţenie şi autoritate divină. Printre duşmanii bucuriei enumerăm păcatul, necazurile cotidiene, dezamăgirile vieţii, sărăcia, bogăţia, suferinţa şi bolile, frica de moarte...
7. Asociaţii bucuriei - Nu există bucurie fără Dumnezeu, fără iubirea de Dumnezeu şi de oameni, fără interes şi participare la Casa lui Dumnezeu, fără închinare şi cântări de laudă, fără slujire cu sacrificii, fără interes pentru Evanghelie.
8. Importanţa bucuriei - Ca şi dragostea, bucuria dă valoare unui lucru făcut pentru Dumnezeu. Absenţa ei face ca orice lucru făcut cu altă motivaţie să nu aibă valoare spirituală. Biblia porunceşte: ,,Slujiţi cu bucurie", ,,Daţi cu bucurie", ,,Cântaţi cu bucurie", ,,Răbdaţi nedreptatea cu bucuire", ,,Orice faceţi, să faceţi cu bucurie"...
Oamenii cu care Dumnezeu a scris istoria au trăit cu o bucurie cerească în suflet, pe care necazurile vieţii, bolile, sărăcia, lipsa privilegiilor, neîmplinirea nevoilor, nedreptăţirea... nu au putut-o răpi. Apostolul Pavel, într-o împrejurare similară, întreabă retoric: ,,Cine ne va despărţi pe noi de dragostea lui Dumnezeu?" NOI ÎNŞINE! Noi nu putem face bucuroşi pe nimeni, însă noi înşine putem să ne bucurăm în Dumnezeu, care ne umple şi ne conduce viaţa. DECI, bucuraţi-vă!