Predici  Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Joi 7:00pm-9:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 10
    Iunie

    Seminar SSCS -

    "Teologia închinării".

     

    16
    Iunie

    Ședință comitet

     

    17
    Iunie

    Mic dejun cu mamele 

    cu copii 0-4 ani

     

  • 18
    Iunie

    Ziua tatălui

     

    19
    Iunie

    Worship Camp

    19-23 iunie

     

    26
    Iunie

    VBS

    26-30 iunie

     

 

Martie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Martie 2007

 

Martie 25, 2007

    În Sfânta Scriptură, familia este comparată deseori cu o casă. La sfârşitul Predicii de pe Munte, Însuşi Domnul Isus foloseşte acest exemplu când vorbeşte despre importanţa temeliei (Mat. 7:21-29). Pilda celor două case poate fi aplicată atât pentru viaţa spirituală personală, cât şi pentru viaţa de familie. Acest exemplu confirmă faptul că lucrurile încântătoare de la suprafaţă depind de cele din interior, care nu se pot vedea. Casa construită de omul înţelept a rezistat tuturor încercărilor şi provocărilor vieţii, pentru că avea temelia aşezată pe stâncă, timp în care casa construită de omul fără minte s-a prabuşit şi prabuşirea i-a fost mare, deoarece aceasta a avut temelia aşezată pe nisip. Ceea ce a făcut diferenţa între cele două case a fost ,,TEMELIA”.
     Păstrând în atenţie învăţătura acestei pilde, putem spune că multe familii se destramă pentru că soţii se concentrează doar asupra lucrurilor de suprafaţă, cum ar fi: plăcerea, posesiunile, faima, petrecerile, prietenii..., neglijând lucrurile esenţiale: moralitatea, cunoştinţa, credinţa, consacrarea, comunicarea... Un sondaj recent arată că în America 60% dintre adolescenţi (11-17 ani) îşi pierd virginitatea, 70% nu acceptă autoritatea, 80% experimentează decepţie în prima dragoste, iar 90% îşi pierd speranţa pentru viitor. Cât suuces vor avea aceşti tineri în viaţa de familie, dacă pornesc deja înfrânţi? Nu-i de mirare faptul că 2/3 dintre familiile care se întemeiază astăzi sfârşesc prin divorţ.      
       De ce are nevoie o familie pentru a fi fericită? De obicei, nevoile vizibile sunt casa, maşina, serviciul, banii..., însă temelia nevăzută este explicată în Efeseni 5:1:33, de apostolul Pavel, unde relaţia soţ-soţie este comparată cu relaţia Hristos-Biserică:
    1. Nevoia separării (nu izolării) de lume. Este nevoie să nu încurajăm relaţiile cu lumea şi să nu ne identificăm cu valorile şi priorităţile ei. De două ori se repetă ,,deloc” pentru a sublinia importanţa acestei nevoi de separare faţă de sistemul lumesc.
      2. Nevoia de sfinţire. Separarea de lume, este compensată de apropierea de Dumnezeu. Dacă o familie are drept scop viaţa veşnică, atunci va urmări sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.  Când Adam şi Eva au locuit în Rai, în sufletul şi familia lor a fost o atmosferă de rai. Când Dumnezeu i-a scos afară din grădină, raiul din sufletul lor a dispărut. Iată dar diferenţa dintre lume şi Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni vor raiul în familie, timp în care trăiesc în lume şi Dumnezeu este scos afară din viaţa lor. 
      3. Nevoia de unire desăvârşită. Această unire este invers proporţională cu despărţirea de părinţi (nu izolarea) şi alipirea de partener, cuprinzând domeniul spiritual, intelectual, emoţional şi fizic. 
      4. Nevoia de acceptare totală. În urma unei libertăţi depline în alegerea partenerului, ne asumăm responsabilitatea unei acceptări totale la ceea ce am ales. Nu există paradox mai mare decât să nu accepţi astăzi ce ai ales ieri. Aceasta nu este o problemă a celui ales, ci a celui care a făcut alegerea. Capacitatea de acceptare exprimă intensitatea iubirii, or calitatea unei relaţii în general şi a unei relaţii de familie în special este dată de dragostea care acceptă.
       5. Nevoia de comunicare eficientă. Omul are nevoie să comunice, or sentimentele, gândurile, dragostea, proiectele, deciziile, intenţiile, secretele dintr-o familie trebuie comunicate între cei doi parteneri. Cum se vor împărtăşi toate acestea dacă nu se foloseşte privilegiul comunicării? Înstrăinarea în cuplu se realizează prin absenţa comunicării. Harul de a fi fericiţi în familie este în mâna noastră, deci să-l folosim.

 

 

Martie 18, 2007

    În Sfânta Scriptură, familia este comparată deseori cu o casă. La sfârşitul Predicii de pe Munte, Însuşi Domnul Isus foloseşte acest exemplu când vorbeşte despre importanţa temeliei (Mat. 7:21-29). Pilda celor două case poate fi aplicată atât pentru viaţa spirituală personală, cât şi pentru viaţa de familie. Acest exemplu confirmă faptul că lucrurile încântătoare de la suprafaţă depind de cele din interior, care nu se pot vedea. Casa construită de omul înţelept a rezistat tuturor încercărilor şi provocărilor vieţii, pentru că avea temelia aşezată pe stâncă, timp în care casa construită de omul fără minte s-a prabuşit şi prabuşirea i-a fost mare, deoarece aceasta a avut temelia aşezată pe nisip. Ceea ce a făcut diferenţa între cele două case a fost ,,TEMELIA”.
     Păstrând în atenţie învăţătura acestei pilde, putem spune că multe familii se destramă pentru că soţii se concentrează doar asupra lucrurilor de suprafaţă, cum ar fi: plăcerea, posesiunile, faima, petrecerile, prietenii..., neglijând lucrurile esenţiale: moralitatea, cunoştinţa, credinţa, consacrarea, comunicarea... Un sondaj recent arată că în America 60% dintre adolescenţi (11-17 ani) îşi pierd virginitatea, 70% nu acceptă autoritatea, 80% experimentează decepţie în prima dragoste, iar 90% îşi pierd speranţa pentru viitor. Cât suuces vor avea aceşti tineri în viaţa de familie, dacă pornesc deja înfrânţi? Nu-i de mirare faptul că 2/3 dintre familiile care se întemeiază astăzi sfârşesc prin divorţ.      
       De ce are nevoie o familie pentru a fi fericită? De obicei, nevoile vizibile sunt casa, maşina, serviciul, banii..., însă temelia nevăzută este explicată în Efeseni 5:1:33, de apostolul Pavel, unde relaţia soţ-soţie este comparată cu relaţia Hristos-Biserică:
    1. Nevoia separării (nu izolării) de lume. Este nevoie să nu încurajăm relaţiile cu lumea şi să nu ne identificăm cu valorile şi priorităţile ei. De două ori se repetă ,,deloc” pentru a sublinia importanţa acestei nevoi de separare faţă de sistemul lumesc.
      2. Nevoia de sfinţire. Separarea de lume, este compensată de apropierea de Dumnezeu. Dacă o familie are drept scop viaţa veşnică, atunci va urmări sfinţenia, fără de care nimeni nu va vedea pe Dumnezeu.  Când Adam şi Eva au locuit în Rai, în sufletul şi familia lor a fost o atmosferă de rai. Când Dumnezeu i-a scos afară din grădină, raiul din sufletul lor a dispărut. Iată dar diferenţa dintre lume şi Dumnezeu. Cei mai mulţi oameni vor raiul în familie, timp în care trăiesc în lume şi Dumnezeu este scos afară din viaţa lor. 
      3. Nevoia de unire desăvârşită. Această unire este invers proporţională cu despărţirea de părinţi (nu izolarea) şi alipirea de partener, cuprinzând domeniul spiritual, intelectual, emoţional şi fizic. 
      4. Nevoia de acceptare totală. În urma unei libertăţi depline în alegerea partenerului, ne asumăm responsabilitatea unei acceptări totale la ceea ce am ales. Nu există paradox mai mare decât să nu accepţi astăzi ce ai ales ieri. Aceasta nu este o problemă a celui ales, ci a celui care a făcut alegerea. Capacitatea de acceptare exprimă intensitatea iubirii, or calitatea unei relaţii în general şi a unei relaţii de familie în special este dată de dragostea care acceptă.
       5. Nevoia de comunicare eficientă. Omul are nevoie să comunice, or sentimentele, gândurile, dragostea, proiectele, deciziile, intenţiile, secretele dintr-o familie trebuie comunicate între cei doi parteneri. Cum se vor împărtăşi toate acestea dacă nu se foloseşte privilegiul comunicării? Înstrăinarea în cuplu se realizează prin absenţa comunicării. Harul de a fi fericiţi în familie este în mâna noastră, deci să-l folosim.

 

 

Martie 11, 2007

  Pacea ca Roadă a Duhului Sfânt este stimulată de rugăciune, citirea Scripturilor, părtăşie frăţească, viaţă sfăntă... însă este descurajată de frică, resentimente, viaţă firească, nemulţumire... Nemulţumirea este, în primul rând, o alegere, este o reacţie la realităţile vieţii, o opţiune întotdeauna egală cu... mulţumirea. Orice lucru sau experienţă din viaţă are o parte pozitivă, care produce mulţumire, pace, linişte sufletească, şi una negativă, care produce nemulţumire, mânie, resentimente. Credinţa în Dumnezeu este factorul prin care omul credincios va alege voluntar şi conştient să se concentreze întotdeauna la partea pozitivă a oricărui lucru sau experienţă, timp în care necredinţa este factorul prin care omul necredincios va alege să se concentreze întotdeauna la partea negativă a lucrurilor şi experienţelor vieţii. Starea de pace şi mulţumire este consecinţa alegerii să te concentrezi la partea pozitivă a oricărui lucru din viaţă, pentru că ,,...toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu...” (Rom. 8:28). Cineva spunea într-o împrejurare:  ,,Sunt  totuşi recunoscător...                            
     - Soţului care sforăie, pentru că doarme acasă cu mine şi nu cu altcineva în altă parte;
    - Fiicei mele adolescente care se plânge că trebuie să spele vasele, pentru că înseamnă că este acasă şi nu pe străzi;
    - Impozitelor pe care trebuie să le plătesc, pentru că înseamnă că sunt angajat;
    - Murdăriei de curăţat după o petrecere, pentru că înseamnă că am fost înconjurat de prieteni;
    - Hainelor care sunt puţin cam strâmte, pentru că înseamnă că sunt sănătoasă şi am mâncare suficientă;
   - Casei pe care trebuie s-o curăţesc mereu, pentru că înseamnă că am o locuinţă; 
   - Traficului în care stau, pentru că înseamnă că am maşină de care să mă folosesc;
  - Grămezii de rufe de spălat şi călcat, pentru că înseamnă că am haine să mă îmbrac;
   - Ceasului deştătător care mă trezeşte dimineaţa, pentru că înseamnă că sunt...viu;
   - Telefonului care sună prea des, pentru că înseamnă că aşa de mulţi oameni au nevoie de mine.”
    Dacă eşti trist pentru încă un fir de păr alb, mulţumeşte lui Dumnezeu că nu eşti pacientul de la chimoterapie care şi-ar dori măcar un singur fir de păr.
    Dacă ai mâncare, haine şi casă, mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai bogat decât 75% din oamenii de pe pământ.
    Dacă te-ai trezit sănătos, mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai binecuvântat decât un milion de oameni care vor muri săptămâna aceasta.
    Dacă ai fost ferit de închisoare, război, chinurile foamei, mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai binecuvântat decât 500 de milioane de oameni.
    Dacă poţi merge la biserică să te închini fără să fii arestat sau torturat, mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai binecuvântat decât multe milioane de oameni.  
    Dacă eşti victima răutăţii şi invidiei oamenilor, mulţumeşte lui Dumnezeu că nu faci parte din categoria lor. 
   Dacă poţi zâmbi şi, într-adevăr zâmbeşti, mulţumeşte lui Dumnezeu că eşti mai binecuvântat decât multe milione de oameni care pot zâmbi şi, totuşi, sunt trişti.
    Dacă viaţa îţi dă  un motiv să plângi, mulţumeşte lui Dumnezeu că îţi dă cel puţin o mie de motive să te bucuri.  
    Dragostea, bucuria, pacea sunt atitudini pe care alegi să le ai sau nu. ALEGE!
    NU UITA, fericirea te face să rămâi plăcut, încercările îţi dau tărie, necazurile te fac uman, eşecul te păstrează în umilinţă, succesul te înflăcărează, dar numai apropierea de Dumnezeu şi pocăinţa te ajută să mergi mai departe.  

 

 

Martie 4, 2007

Este ciudat că oamenii încearcă să instaureze pacea folosind războiul, drept pentru care naţiunile cele mai puternice se înarmează tot mai mult. Căutarea păcii este universală, însă bombele nu fac pace, ci doar morţi şi răniţi. Perspectiva lumii asupra păcii este foarte diferită de perspectiva lui Dumnezeu prezentată în Biblie. 
     Filosofii au crezut că pacea este rezultatul a ceva ce nu trebuie să faci, a ceva negativ:
    1. Există pace numai dacă nu ai dorinţe; absenţa dorinţelor dă pace, linişte.
    2. Există pace numai dacă nu ai emoţii; absenţa pasiunii şi îndrăgostirii dă linişte.
    3. Există pace numai dacă eşti indiferent faţă de oricine şi orice din exteriorul tău.   
    4. Există pace dacă eşti autosuficient, fără să depinzi de ceva sau cineva.
      Gânditorii lumii vedeau pacea ca o detaşare de realităţile vieţii, ca o stare artificială de conservare a existenţei, ce trebuie protejată de o totală neimplicare. Ei  au acceptat că pacea şi viaţa cu toate provocările şi dificultăţile ei sunt  incompatibile. Este uşor războiul atunci când stai departe de el, este uşor examenul atunci când nu-l dai, este uşoară viaţa atunci când n-o trăieşti şi fugi de toate responsabilităţile.
      În imaginaţia lor, toţi oamenii pot fi campioni, prinţi şi prinţese, timp în care, în realitate, campionii, prinţii şi prinţesele sunt aşa de puţini.    
     Perspectiva lui Dumnezeu despre pace, ca, de altfel, şi despre celelalte opt manifestări ale Roadei Duhului Sfânt, roadă trăită şi prezentată de Isus Hristos şi explicată în Biblie, este absolut diferită, după cum urmează: 
   1. În primul rând, omul are nevoie de PACEA CU DUMNEZEU, adică de îndepărtarea vrăjmăşiei dintre om şi Dumnezeu cauzată de păcat. Aceasta schimbă poziţia spirituală a omului înaintea lui Dumnezeu (justificat prin Hristos/păcătos). Nu poţi avea ceva de la Dumnezeu, înainte să fii cineva pentru El, adică copilul lui Dumnezeu, prin credinţa în Isus Hristos şi în jertfa Sa de la Golgota. Înainte ca să primească pacea, omul trebuie să se împace cu Dumnezeu cu care este în conflict datorită stării de păcat în care trăieşte. Regii lumii vor pace, timp în care nu-i interesează de Dumnezeu, mulţumindu-se cu gândul că fiecare are ,,religia” lui. Dacă omul nu se pocăieşte de starea lui de păcat şi vrăjmăşie faţă de Dumnezeu, nu poate avea pacea niciodată, pentru că sursa păcii este Dumnezeu, este Duhul Sfânt. 
   2. În al doilea rând, omul are nevoie de PACEA LUI DUMNEZEU, adică de trăirea permanentă în dimensiunea prezenţei Duhului Sfânt. Aceasta este o problemă de relaţie spirituală, care-L pune pe Dumnezeu în inima omului şi pe om în inima lui Dumnezeu. Împăcarea cu Dumnezeu prin pocăinţă este un act de moment; trăirea cu Dumnezeu este un proces de-o viaţă. În Biblie, pacea nu este produsă de om, ci doar primită, păstrată şi manifestată de el. Ea este produsă de Duhul lui Dumnezeu prezent în om. Omul plin de Duhul lui Dumnezeu, înseamnă omul plin de pace. Această pace nu are nici o legătură cu circumstanţele vieţii, pentru că este un transfer de la Dumnezeu la om, care continuă indiferent de împrejurările existenţei.
   3. În al treilea rând, omul are nevoie de PACEA PENTRU DUMNEZEU, adică pentru slava lui Dumnezeu care l-a mântuit, omul va trăi în pace cu toţi oamenii. Aceasta este o problemă de slujire spirituală, care-L oferă pe Dumnezeu tuturor prin modul de viaţă. Omul este un vas, care mai întâi trebuie curăţit de păcat, apoi trebuie umplut cu Duhul Sfânt şi apoi trebuie vărsat peste semeni prin comportament, slujire şi mod de viaţă. Aceasta este PACEA, acesta este provocarea lui Dumnezeu pentru noi toţi.