Iunie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Iunie 2007

 

Iunie 24, 2007

   Viaţa este în mare măsură un mister rămas încă nedescifrat de oameni.  Avem o mulţime de întrebări fără răspuns, experimentăm lucruri pe care nu le putem explica şi în jurul nostru se întâmplă fenomene pe care nu le înţelegem. Viaţa este un hăţiş de capcane printre care trebuie să te strecori, un număr nesfârţit de alternative dintre care trebuie să alegi, o intersecţie permanentă în care trebuie să te orientezi. Chiar dacă omul are posibilitatea să aleagă în viaţă între mai multe alternative, totuşi familia, locul geografic, cultura, religia...sunt lucruri pe care nu are oportunitatea să le aleagă şi ele devin elemente definitorii pentru personalitatea individului. În general în prima parte a vieţii (copilăria) omul este produsul acestor elemente native care-i definesc personalitatea, timp în care în a doua parte a vieţii (maturitatea) omul îşi fixează un scop pentru care se luptă restul vieţii pe viaţă şi pe moarte.
    Ce se întâmplă cu oamenii care nu îşi fixează nici un scop şi trăiesc la voia întâmplării, sau cu cei care îşi fixează un scop greşit?
   Circumstanţele vieţii pot ajuta sau incomoda performanţa unui om, însă niciodată nu-l pot opri, ele pot deveni un prieten sau un duşman, însă niciodată o barieră de netrecut, drept pentru care nici un om nu îşi poate permite să arunce vina falimentului său pe circumstanţe nefavorabile. 
   Nimeni nu este îndreptăţit să rămână ignorant pentru că vine dintr-o familie needucată, să fie analfabet pentru că nu a avut posibilităţi să meargă la şcoală, să fie dezordonat şi murdar pentru că în copilărie nu a avut condiţii...Viaţa este o luptă în care trebuie să schimbăm multe lucruri şi lupta întotdeauna este grea şi dureroasă, dar cum altfel putem justifica pretenţia de a trăi ? Lupta şi duşmanul este comun, însă particularităţile luptei sunt diferite, spre exemplu unul se luptă cu sărăcia, altul cu bogăţia, unul se luptă cu alcoolul, altul cu minciuna...oamenii se luptă cu lucruri diferite, dar toţi luptă. Cu ce lupţi tu, cu cine lupţi, pentru ce lupţi, cu ce metode? Indiferent de răspuns, orice luptă are un sfârşit şi atunci luptătorii se transformă ori în învinşi ori în învingători. Lupta vieţii este unică, nu se mai repetă niciodată, de aceea învişii şi învingătorii  rămân pe aceste poziţii pentru eternitate. Dacă aceasta este realitatea, atunci fiecare dintre noi avem drepturi egale, SĂ LUPTĂM. Nu are importanţă dacă avem mai mulţi prieteni sau duşmani nativi (familia, locul geografic, cultură, religie) important este că acum trăim a doua parte a vieţii, timp în care ne hotărâm singuri destinul veşnic.
   Acum nu mai putem da vina pe familie, ţara în care ne-am născut, cultură, religie, acum o putem lua de la început, acum avem şansa să demonstrăm ce putem face noi, acum este rândul nostru. Lupta aceasta este grea pentru că este o luptă cu noi înşine, cu propriile tendinţe, dorinţe, obiceiuri, o luptă prin care dorim să învingem ce este rău şi păcătos în noi, de aceea indiferent de rezultat noi suntem singurii responsabili. Lupta aceasta este complicată nu doar pentru faptul că este cu noi, nici măcar că durează cât viaţa, cât pentru faptul că se poate sfârşi oricând şi de cele mai multe ori înainte de momentul anticipat de noi. Dacă suntem cinstiţi acceptăm că este destul o viaţă, mai lungă sau mai scurtă, DAR ESTE DESTUL O VIAŢĂ. Cine nu învinge în viaţa aceasta nu ar învinge nici dacă ar fi trăit trei vieţi, nici dacă s-ar fi nascut în palat, nici dacă...
    Şansa să lupţi “lupta neprihănirii” este acum, te rog să o începi CHIAR ACUM.

 

 

Iunie 17, 2007
      
     Viaţa de familie este cea mai mare provocare pentru un muritor, fiind locul unde se oferă şi se primeşte cel mai mult. Deşi singurătatea este o stare dorită uneori, Dumnezeu l-a creat pe om să fie pe deplin satisfăcut doar în viaţa de familie, singura relaţie în care plăcerea şi bucuria este egală cu responsabilitatea şi dedicarea. Viaţa de familie implică prezenţa multor lucruri, însă dragostea este fundamentală şi indispensabilă.
   
          Evanghelia după Ioan începe vorbind despre dragostea lui Dumnezeu care a oferit şi încheie vorbind despre dragostea noastră, care trebuie să ofere. Dragostea este Dumnezeu. Când este prezentă într-o persoană se vede, pentru că Dumnezeu nu poate trece neobservat. Valoarea oricărui lucru omenesc este dată de prezenţa dragostei alături de lucru respectiv. 
          Biblia spune: ,,Chiar dacă aş vorbi în limbi cereşti şi îngereşti şi n-aş avea dragoste, sunt o aramă sunătoare sau un chimval zângănitor. Chiar dacă aş avea darul proorociei şi aş cunoaşte toate tainele şi toată ştiinţa, chiar dacă aş avea toata credinţa aşa încât să mut şi munţii şi n-aş avea dragoste nu sunt nimic. Chiar dacă mi-aş împarţi toată averea pentru hrana săracilor, chiar dacă mi-aş da trupul să fie ars şi n-aş avea dragoste nu-mi foloseşte la nimic” (1Corinteni 13:1-3).  Orice lucru în viaţa unui om fără dragoste, este prea puţin:  
  Dreptatea fără dragoste te face dur; diplomatia fără dragoste te face ipocrit; 
  Bogăţia fără dragoste te face egoist; oportunităţile fără dragoste te fac lacom;   
  Stăpânirea fără dragoste te face dominant; crucea fără dragoste te face ascet;
  Credinţa fără dragoste te face fanatic; succesul fără dragoste te face arogant;
  Răspunderea fără dragoste te face brutal; munca fără dragoste te face sclav;
  Conştiinţa datoriei fără dragoste te face morocănos; inteligenţa fără dragoste te face pervers; priceperea fără dragoste te face mândru; 
  Autoritatea fără dragoste te face tiran; frumuseţea fără dragoste te face ridicol;  
  Supunerea fără dragoste te face servil; legea fără dragoste te face insuportabil; 
  Simplitatea fără dragoste te face penibil; cunoaşterea fără dragoste te face încăpăţânat;  
  Politica fără dragoste te face mincinos; viaţa fără dragoste te face inutil. 
            Banii, frumuseţea, inteligenţa, proprietăţile, celebritatea... nu pot înlocui dragostea, ea este indispensabilă. Dragostea înseamnă totul, absenţa ei înseamnă nimic, ea fiind singurul joc unde ori amândoi partenerii câştigă, ori amândoi pierd. Nu există înlocuitor pentru dragoste, ea dă valoare şi semnificaţie ajutându-i pe cei doi să îmbătrânească împreună. Fiecare muritor este în căutarea  unei alte persoane care să-l iubească aşa cum este, de aceea căsătoria presupune o alegere personală, conştientă şi voluntară. În aceste condiţii a spus Dumnezeu: ,,Ce a unit Dumnezeu, omul să nu despartă”. Suntem chemaţi de Dumnezeu să alegem partenerul pe care-l iubim şi apoi să iubim ce-am ales.

 

 

Iunie 10, 2007

Locul unde adultii primesc educaţie spirituală se numeşte Biserică. Locul unde copiii sunt educaţi spiritual se numeşte Şcoală Duminicală, aceasta fiind Biserica Copiilor. Cuvântul “educaţie” este de origine latină şi are semnificaţia de “a conduce, a îngriji, a cultiva, a îndruma”. În procesul educaţiei copilului sunt implicaţi mai mulţi factori: parinţii, şcoala, biserica, prietenii, literatura...
    Procesul de educaţie trebuie să înceapă odată cu viaţa copilului. ,,Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi când va îmbătrâni nu se va abate de la ea” (Prov.22:6). Iosif, Moise, Samuel, David, Ieremia, Daniel, Timotei... sunt exemple de performanţă atinsă prin educaţie. Mulţi dintre oamenii care au influenţat istoria, L-au primt pe Isus ca Mântuitor în inima lor în copilărie: Matthew Henry, renumitul scriitor de comentarii biblice, a fost mântuit la vârsta de 1 an;  Policarp, episcop de Smirna în sec. II a fost mântuit la vârsta de 9 ani; Jonathan Eduard, renumitul predicator din sec. XVIII a fost mântuit la vârsta de 6 ani; Isaac Watts a fost mântuit la vârsta de 9 ani; Contele de Zinzendorf, fondatorul biserciii din Moravia, a fost mântuit la 4 ani; soţia lui Billy Graham a fost mântuita când era copil. Oamenii de ştiinţă spun că 80% din informaţiile necesare pentru viaţă le primim în primii 7 ani de viaţă, DECI...
     Omul, fiind creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, este format din duh, suflet şi trup (1 Tes. 5:23) şi toate aceste trei entităţi ale existenţei trebuie supuse educaţiei. Domnul Isus este un exemplu de creştere şi educaţie: ,,Şi Isus creştea în înţelepciune, în statură şi era tot mai plăcut înaintea lui Dumnezeu şi înaintea oamenilor” (Luca 2:52). Observăm cele cinci domenii în care S-a dezvoltat Domnul Isus: fizic, intelectual, emoţional, moral şi spiritual.  Domeniul fizic presupune hrana, îmbrăcămintea, protecţia, odihna, activităţi fizice, deprinderi de igienă corporală. Domeniul intelectual presupune primirea de informaţii şi cunoştinţe despre viaţă, care definesc raţiunea. Perioada de la 0-7 ani este cea mai eficientă datorită curiozităţii copilului, exprimată prin întrebarea ”de ce?”. Domeniul moral presupune formarea comportamentelor care definesc caracterul. Domeniul emoţional presupune echilibrarea şi manifestarea sentimentelor, trăirilor emoţionale care definesc personalitatea. Domeniul spiritual presupune primirea de informaţii şi cunoştinţe despre Dumnezeu, care definesc credinţa în divinitate. 
    Rolul Şcolii Duminicale, printre altele, este următorul: copiii să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu, prezentat pe înţelesul lor; să primească educaţie morală; să ia decizie personală pentru  convertire; să se maturizeze spiritual; să slujească în biserică; să fie formaţi ca viitori slujitori; să fie organizaţi pentru alte activităţi.
    Copiii sunt proprietatea lui Dumnezeu, încredinţată părinţilor pentru a-i forma să fie în stare să împlinească interesele lui Dumnezeu când devin adulţi, drept pentru care ei trebuie crescuţi, nu doar lăsaţi să crească. Ei sunt singura investiţie pe care o putem lua cu noi în cer, de aceea este cea mai bună investiţie, motiv pentru care Şcoala Duminicală devine mai mult decât necesară.
    Dacă o biserică nu evanghelizează oameni nemântuiţi, dacă nu ucenicizeazâ oamenii mântuiţi, dacă nu educă copiii şi dacă nu se închină lui Dumnezeu pierde motivul să existe. Stimaţi părinţi, stimată Biserică, suntem chemaţi să lucrăm pentru şi împreună cu Dumnezeu pentru mântuirea copiilor noştri.

 

 

Iunie 3, 2007

Deşi viaţa este uneori insuportabilă, rămâne cel mai frumos lucru pe care-l avem. Existenţa umană uneşte cele trei componente care formează viaţa: duhul, sufletul şi trupul, unde primele două sunt conţinutul, al treilea fiind ambalajul. Experienţa sfârşitului vieţii o numim moarte şi presupune despărţirea componentelor spirituale, duh şi suflet, de componenta fizică, trupul. La moarte, duhul şi sufletul părăsesc trupul şi merg în lumea spirituală, timp în care trupul se descompune redevenind materia din care a fost frământat la început de Creator. Viaţa în sine şi întreaga personalitate umană este aşezată în duh şi suflet, drept pentru care supravieţuieşte experienţei morţii şi continuă existenţa într-o dimensiune infinită, în afara timpului şi spaţiului. Moartea, ca şi naşterea, înseamnă mutarea domiciliului copilului într-un mediu diferit şi dominat de alte legi şi fenomene. Această trecere este la toţi oamenii unică şi pentru prima dată, fiind înconjurată de neprevăzut, mister şi frică. Copilul nu vrea să se nască, omul nu vrea să moară şi, totuşi, amândouă se întâmplă cu fiecare. Ce este moartea?
   1. Moartea este imprevizibilă, o experienţă care poate avea loc oricând. David spunea: ,,...Între mine şi moarte nu este decât un pas” (1 Samuel 20:3b). Pe o piatră funerară cineva a scris următoarele cuvinte: ,,Mă aşteptam eu la aşa ceva, dar nu aşa de repede”. Adevărul este că atunci când se naşte, omul este deja suficient de bătrân să moară. Moartea, ca şi naşterea şi judecata divină de la Tronul Alb, sunt imprevizibile şi imposibil de ocolit sau amânat, se pot întâmpla oricând şi independent de voinţa noastră. Omul care nu este pregătit pentru moarte în orice clipă a trăit degeaba, pentru că nu a învăţat nimic în viaţă.
   2. Moartea este un eveniment, nu înseamnă sfârşitul existenţei. Moartea nu este punctul final, ci doar o virgulă în propoziţia existenţei eterne. Biblia ne spune că moartea poate fi de trei feluri: moartea spirituală, care presupune să trăieşti pe pământ independent de Dumnezeu, adică mort în păcat; moartea fizică care presupune despărţirea conţinutului (duh, suflet) de ambalaj (trup); moartea veşnică, care presupune să trăieşti veşnic în iad fără Dumnezeu. Cine a trăit în viaţa aceasta fără Dumnezeu, va continua să ,,trăiască” şi în moartea veşnică (iad) fără El.
   3. Moartea este judecătorul (examenul) vieţii. Fiecare muritor are libertatea să trăiască cum doreşte, însă moartea judecă viaţa şi fiecare suportă consecinţele. Când omul moare, lasă în urmă tot ce ARE şi ia cu el tot ce ESTE. Cât de copilăreşte este să munceşti în viaţă pentru lucruri pe care oricum nu le poţi lua cu tine, timp în care nu faci nimic pentru lucrurile care pot fi ale tale veşnic!? Oamenii spun în momente de disperare: ,,Să mor şi să scap”. Vă dau o veste tristă: nimeni nu scapă, fiecare plăteşte toată consumaţia din viaţa aceasta până la ultimul bănuţ, pentru că moartea declanşează judecata lui Dumnezeu pentru fiecare clipă, gest, motivaţie, faptă, lucruri făcute care nu trebuiau făcute, sau nefăcute care trebuiau făcute... Biblia vorbeşte despre trei judecăţi: judecata personală a conştiinţei în viaţa acesta, care înseamnă pocăinţă; judecata lui Dumnezeu prin necazuri în viaţa aceasta, care duce la pocăinţă; judecata de la Tronul Alb care nu mai are posibilitatea pocăinţei, ci este condamnarea veşnică în iad (1 Cor. 11:31-32). De ce se supără oamenii pe Dumnezeu că merg în iad, timp în care ei înşişi aleg iadul, respingând oferta lui Dumnezeu de a merge în rai prin pocăinţă şi credinţă personală în Mântuitorul Isus Hristos? Oricât de frumos ar fi soarele, tot trebuie să apună; oricât de urâtă este o zi, tot trebuie să se sfârşească. NU UITA, eşti muritor, poţi muri în orice moment, însă aceasta nu presupune sfârşitul existenţei, ci doar schimbarea de domiciliu şi judecata vieţii de pe pământ, care are consecinţe veşnice.