Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminica 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
Evenimente speciale
  • 20
    Aprilie
    Conferință pastorală (Portland)
     
    23
    Aprilie
    Nuntă
     
    28
    Aprilie
    Seminar Școala duminicală
  • 07
    Mai
    Cina Domnului
     
    08
    Mai
    Studiu biblic pentru tineri
     
    11
    Mai
    Conferință pastorală (Detroit)
 

Iulie 2007

 
 

 

pagina păstorului

Iulie 2007

 

Iulie 29, 2007

    Relaţiile serioase presupun comunicare, respect, încredere, transparenţă şi fidelitate. Uneori comunicarea între oameni întâmpină dificultăţi, cu atât mai mult între oameni şi Dumnezeu. Deseori în Biblie relaţia spirituală dintre Dumnezeu şi oameni este comparată cu relaţia dintre un agricultor şi pământul pe care-l lucrează, un pomicultor şi pomii pe care-i îngrijeşte, un constructor şi casa pe care o ridică... În cartea lui Isaia capitolul 5, Dumnezeu compară relaţia Sa spirituală cu poporul evreu cu cea a unui viticultor care a investit foarte mult să sădească o viţă de vie care nu dat rod. Viticultorul a cumpărat o bucată de pământ, l-a curăţit de pietre, l-a săpat, l-a împrejmuit cu gard, a sădit viţă de vie de cea mai bună calitate, a zidit în mijlocul viei un turn de pază, a construit un teasc pentru zdrobirea strugurilor şi a aşteptat recolta. În mod neaşteptat şi inexplicabil, strugurii au fost sălbatici şi toată investiţia viticultorului a fost zadarnică. Viticultorul are o întrebare legitimă: ,,CE AŞ FI PUTUT SĂ MAI FAC VIEI MELE ŞI NU I-AM FĂCUT?" Răspunsul sincer şi obiectiv este că a făcut absolut tot ce se putea face. Problema nu este a viticultorului, ci a viţei de vie.
    Exact la fel s-a întâmplat în relaţia spirituală dintre Dumnezeu şi poporul evreu, pe care Dumnezeu l-a ales pentru o misiune nobilă. Dumnezeu a investit în acest popor pe care l-a eliberat din prizonieratul egiptean, i-a dat legi civile, ceremoniale şi morale, l-a educat şi l-a organizat, l-a aşezat într-o ţară bună, l-a protejat şi l-a binecuvântat. Când tot acest proces complicat de investiţie a lui Dumnezeu în poporul evreu s-a încheiat, El a aşteptat în zadar roadele. Poporul a fost infidel, necredincios, destrăbălat, fără frică şi repect pentru Creatorul lui. Dumnezeu are o întrebare legitimă: ,,CE AŞ FI PUTUT SĂ MAI FAC POPORULUI MEU ŞI NU I-AM FĂCUT?" Răspunsul sincer şi obiectiv este că a făcut absolut tot ce se putea face. Problema nu este a lui Dumnezeu, ci a poporului. Generaţia aceea de evrei a murit de mult, însă a rămas ca un model de necredinţă umană faţă de Dumnezeu. Dumnezeu a investit în generaţia noastră cel puţin la fel de mult ca în evreii de atunci şi foarte probabil că roadele nu sunt mai bune decât ale lor. Priviţi versetele 7-12 şi 18-23 din capitolul 5 şi veţi constata cu durere că lucrurile pe care Dumnezeu le-a imputat lor atunci sunt specifice şi generaţiei noastre cel puţin în egală măsură: obsesie pentru materialism, distracţii şi destrăbălare, distracţii cu alcool şi nopţi pierdute, minciună şi răutate, nedreptate şi mândrie, absenţa oricărei norme morale...
CE AŞ FI PUTUT FACE VIEI MELE ŞI NU I-AM FĂCUT? răsună întrebarea lui Dumnezeu, care, în egală măsură, avertizează şi condamnă. Dacă rodul vieţii noatre este firesc în loc de duhovnicesc, ca al evreilor de altădată, consecinţele vor fi mânia lui Dumnezeu, nu binecuvântarea Sa. CARE ESTE RODUL? Indiferent care este, consecinţele vor fi pe măsură. Consecinţele pentru evreii de-atunci au fost: lipsa protecţiei şi binecuvântării lui Dumnezeu, nenorociri, boli şi necazuri, lipsuri, moarte... Pentru că toate aceste nenorociri nu sunt ceea ce ne dorim, să ne întoarcem la Dumnezeu cu pocăinţă, aducând roade vrednice de pocăinţă. Dumnezeu a investit în fiecare dintre noi, a făcut absolut tot ce se putea face, culminând cu sacrificiul singurului Său Fiu pe Golgota, cu oferirea Duhului Sfânt şi a Scripturilor, cu ascultarea rugăciunilor, cu asistenţa Sa zilnică şi binecuvântări permanente. Aceasta a făcut El pentru noi... Ce facem noi pentru El?

 

 

Iulie 22, 2007

 

Viața este un șir de evenimente care împletește bucuria cu durerea, este o permenentă luptă interioară, deoarece spiritul urcă, timp în care materia coboară. Uneori oamenii urcã împinși de spirit, alteori coboară presați de materie, însă niciodată nu stau pe loc. Profetul Ilie este exemplul complexității veții umane, este omul extremelor: are curajul să se lupte cu sute de profeți falși, timp în care se sperie de o femeie; își riscă viața slujind și sacrificându-se, timp în care vrea să-și scape viața fugind și ascunzându-se; fuge și se ascunde de Izabela care intenționa să-l omoare, timp în care el intenționează să se sinucidă.

Ilie ajunge în starea în care tot ceea ce mai contează este propria suferință. Cât de mult contează pentru semeni prezența unui om, dacă absența lui nu este observată? Interesant este că atunci când nimănui nu-i mai pasă de Ilie, când lipsa lui nu doare pe nimeni, când victoria este gustată de alții decât de cei care au dobândit-o, când fuge speriat de amenințările unei femei, când se însingurează de cei mai apropiați, când îl încearcă gândul sinuciderii, când este disperat și se vede inutil și bun de nimic, atunci lui Dumneze îi pasă de el, îl caută, îl hrănește, îl vindecă. Dumnezeu înțelege frustrările și limitele slujitorilor Săi, El are interes și soluții pentru problemele lor. Oamenii mici au probleme mici, oamenii mari au probleme mari. De fapt, greutatea unei probleme nu vine din mărimea ei, ci din neputința de a o rezolva ușor. Ilie este învins de epuizare psihică, Iona de neacceptarea voiei lui Dumnezeu, Iov de suferința mare și îndelungată, Iacov de pierderea cuiva drag, Saul de invidie, David de poftă, Osea de gelozie, Petru de rușine, cei doi ucenici pe drumul spre Emaus de așteptări înșelate, femeia din orașul Nain de moartea fiului ei... Toți aceștia au fost înconjurați de oameni în timpul succesului lor și părăsiți de toți în timpul falimentului lor, însă aceste nefericite experiențe i-au învățat că atunci când nu-ți mai rămâne decât Dumnezeu, constați cu mirare că Dumnezeu este suficient.

Hristos în chimie este soluția, în finanțe este valoarea absolută, în matematicã este formula care rezolvă problema, în geografie este drumul, în alimentație este pâinea și apa, în construcții este ușa, în viață este TOTUL... În cel mai nepotrivit moment al vieții Dumnezeu îl întreabă: ,,Ce faci aici Ilie?”. Dacă l-ar fi întrebat cu câteva zile în urmă, când era în centrul atenției, aplaudat de oameni, acoperit de complimente, plin de succes - ar fi fost ușor să răspundă acestei întrebări. Însă acum era în cel mai jos loc al vieții, în cel mai adânc faliment, în cea mai urâtă zi. Acum ce putea să-I răspundă lui Dumnezeu? Acum nu mai conta ce a făcut ieri, alaltãieri sau altădată, acum conta doar ce făcea acum și, din nefericire, acum nu făcea nimic. Ce moment periculos! 

APROPO, TU CE FACI AICI?

 

 

Iulie 15, 2007

          Biserica este Instituţia lui Dumnezeu pe pământ, este locul în care oamenii se întâlnesc cu Dumnezeu şi se pregătesc pentru cer. Ea a fost înfiinţată de Mântuitorul Isus Hristos în urma cu aproximativ 2000 de ani, într-o vreme, loc şi cultură diferită de a noastră. După ce El s-a înălţat la cer, Biserica  a rămas să fie slujită şi condusă în aceiaşi manieră de oameni care au acelaşi scop şi mod de viaţă, după manualul lui Dumnezeu, Biblia. 
          Fiecare dintre aceşti slujitori însă au implementat în biserici atât de mult din particularităţile lor umane, încât astăzi la 2000 de ani de atunci fiecare biserică are trăsături specifice, chiar contradictorii, s-au format denominaţii şi organizaţii diferite unde sacrul se împleteşte cu profanul, unde interesele lui Dumnezeu se împletesc cu ale oamenilor. În încercarea lor să devină atrăgătoare pentru oameni, bisericile prezintă o “evanghelie acceptabilă”, golită de supranatural, de adevăr şi mai ales de sfinţenie, limbajul predicilor devine dulceag şi ameţitor.  
          În intenţia de a atrage şi păstra oameni cu orice preţ, bisericile au riscat să compromită mesajul original al Fondatorului ei Isus Hristos, amestecându-l cu tot felul de filosofii, practici, artificii, tactici şi principii de marketing. Din punct de vedere al subiectului tratat, marketingul este procesul schimbului de bunuri de aceiaşi valoare, între două părţi de comun acord. Potrivit acestei definiţii, bisericile folosind strategii de marketing sunt puse în situaţia să mai taie din “pretenţiile” lui Dumnezeu, să mai adauge la pretenţiile oamenilor, până când se ajunge la o “potrivire favorabilă”  pentru ambele părţi. Pentru a mulţumi  consumatorul care este rege, bisericile sunt predispuse să concureze cu lumea şi asemenea ei să ofere acestor însetaţi după întâietate sentimentul de suficienţă, superioritate, eficienţă...Biblia ne spune că profetul Isaia a exclamat într-o zi: ”Sunt un om cu buze necurate şi locuiesc în mijlocul unui popor cu buze necurate...” Omul lui dumnezeu Daniel a exclamat: ”Noi tot poporul în întregime am păcătuit...” PERMITEŢI-MI SĂ PUN DEGETUL PE RANĂ: Dumnezeu este sfânt şi omul este păcătos, Dumnezeu este superior şi omul este inferior, Dumnezeu oferă neprihănire şi consumatorul oferă păcat, Dumnezeu oferă raiul şi omul iadul...Acesta este mesajul Evangheliei lui Dumnezeu, acesta a fost mesajul predicilor apostolilor şi al reformatorilor. Biserica nu este locul unde oamenii îşi afişează meritele şi realizările, nici unde obţin poziţii şi privilegii, nici unde primesc soluţii instant pentru dureri şi probleme... În primul rând Biserica este locul unde oamenii se pocăisc, unde învaţă şi practică să creadă şi să se încreadă în Mântuitorul Isus Hristos, să-L urmeze şi să-L slujească fără rezerve şi fără condiţii. Dacă îl iubeşti pe Domnul şi îţi iubeşti sufletul, trăieşte aşa. 

 

 

Iulie 8, 2007

        Apostolul Pavel a fost un instrument eficient în mâna lui Dumnezeu mai ales prin ceea ce a scris. În 1 Corinteni 11 el identifică ,,a călca pe urmele lui Hristos” cu ,,a cunoaşte şi a face ce cunoşti” pentru Hristos (vers. 1-2). Printre lucrurile cunoscute, Pavel subliniază importanţa ierarhiei corecte în relaţia Dumnezeu -familie, spunând: Dumnezeu Tatăl este Capul lui Hristos; Hristos este Capul bărbatului; bărbatul este capul soţiei... (vers. 3, 7).
         Acest adevăr are multe implicaţii în relaţia Dumnezeu-soţ-soţie, însă una dintre ele este preluată de Apostolul Petru şi explicată în contextul comportamentului din familie (1 Petru 3:1-7). Comentând acest subiect, Petru aşează pe fiecare dintre cei doi soţi în relaţie de prioritate cu ,,capul” său: soţia în relaţie cu soţul pentru Dumnezeu (vers. 1-6), soţul în relaţie cu Dumnezeu pentru soţie (vers. 7). Petru subliniază în vers. 1-2 predispoziţia mai mare a femeilor decât a bărbaţilor înspre spiritualitate, avantaj care poate fi folosit de Dumnezeu pentru mântuirea soţilor necredincioşi (vers. 1-4), dar şi pentru o viaţă de familie fericită şi liniştită (vers. 5-6). Atitudinea de respect a soţiei faţă de soţ, modestia şi seriozitatea cu care ea tratează viaţa spirituală, devin în familie metode de evanghelizare foarte puternice şi eficiente. Uneori mărturia sfântă şi constantă a vieţii soţiei este mai eficientă decât un studiu biblic bine organizat (vers. 1). Aici soţia este prezentată ca un ,,ajutor potrivit” care contribuie la mântuirea şi desăvârşirea spirituală a soţului ei, prin propria atitudine de supunere şi decenţă creştină. 
           De asemenea, Petru atrage atenţia bărbaţilor asupra riscului pe care sunt tentaţi să şi-l asume, printr-un comportament neînţelept, dur, insensibil şi neatent, scoţând în evidenţă egalitatea soţului cu soţia în lucrurile spirituale (vers. 7). Dacă supunerea soţiei în relaţia cu soţul îl ajută pe acesta în relaţia cu Dumnezeu, relaţia soţului cu Dumnezeu îl obligă pe primul la o relaţie de grijă şi atenţie cu soţia lui. Relaţia spirituală a soţiei cu Dumnezeu, manifestată prin supunere faţă de soţ, ajută soţul din punct de vedere spiritual. Atitudinea de grijă şi atenţie a soţului faţă de soţie va păstra şi întări relaţia lui spirituală cu Dumnezeu. Cu alte cuvinte, atenţia soţiei trebuie îndreptată asupra soţului în perspectiva cunoaşterii şi slujirii lui Dumnezeu, timp în care atenţia dată de soţ lui Dumnezeu este condiţionată de atitudinea lui faţă de soţie. Dacă soţia nu are o viaţă spirituală, aceasta îl afectează negativ pe soţ, iar dacă soţul nu are grijă şi nu dă atenţie soţiei lui, aceasta îi afectează viaţa spirituală. 
             ÎN CONCLUZIE, nu există familie fericită şi liniştită fără o relaţie spirituală reală şi corectă cu Dumnezeu. Supunerea soţiei este o investiţie spirituală în viaţa soţului, timp în care iubirea şi îngrijirea soţiei este o investiţie a soţului în relaţia lui cu Dumnezeu.

 

 

Iulie 1, 2007

Cina Domnului este un sacrament al Bisericii aşezat de Domnul Isus Hristos. Importanţa Cinei Domnului pentru membrii Bisericii lui Dumnezeu depinde de înţelegerea originii şi scopului ei, de calitatea spirituală a celor care se împărtăşesc.
1. Originea Cinei Domnului ne duce înapoi în timpurile biblice, când Domnul Isus mânca Paştele cu ucenicii Săi, timp în care Mântuitorul a făcut şi a spus lucruri noi, pe care astăzi noi le numim Cina Domnului (Matei 26:26-28). Apostolul Pavel reia acest subiect în 1 Corinteni 11:23-34 spunând că Cina Domnului este un sacrament al Bisericii care trebuie serbat în amintirea morţii Mântuitorului (vs. 25-26). Pavel aminteşte că Domnul Isus în mod personal l-a învăţat aceste lucruri despre Cina Domnului (vs. 23).
2. Scopul Cinei Domnului este complex şi întreţine relaţia spirituală dintre Mântuitor şi Biserica Sa.
- Frângerea pâinii şi curgerea rodului viţei ajută la formarea imaginii crucificării, proclamând moartea înlocuitoare a Mântuitorului Isus.
- Este expresia unităţii şi părtăşiei credincioşilor, prin faptul că din aceeaşi azimă şi din acelaşi pahar se împărtăşesc toţi (1 Cor. 10:17). Domnul Isus a accentuat importanţa unităţii spirituale a Bisericii Sale ca pe un element fundamental (Ioan 17:11). 
- Aminteşte de revenirea Domnului Isus pentru luarea în slavă a Bisericii Sale (1 Cor. 11:26)
Scopul Cinei Domnului este să accentueze importanţa morţii răscumpărătoare a Mântuitorului, unitatea credincioşilor şi speranţa lor în revenirea Mântuitorului.
3. Cine şi cum trebuie să se împărtăşească cu Cina Domnului?
Dreptul de a se împărtăşi cu Cina Domnului este doar al credincioşilor născuţi din nou, membri ai Împărăţiei lui Dumnezeu, deoarece ei au viaţă şi relaţie spirituală cu Mântuitorul (1 Cor. 11:28). Împărtăşirea cu Cina Domnului presupune naşterea din nou (Ioan 3:3,5), apartenenţa spirituală la Biserica lui Dumnezeu (Fapte 2:41), cercetarea spirituală şi mărturisirea păcatelor (1 Cor. 11:26; 1 Ioan 1:9), botezul în apă (Marcu 16:16). Cina Domnului este o lucrare spirituală care pune în relaţie spirituală pe Domnul Isus Hristos cu Biserica Sa. 
Invitaţia Mântuitorului la Cină este pentru toţi credincioşii născuţi din nou, pentru toţi oamenii din Împărăţia lui Dumnezeu.