Predici Programe recente În direct Donații

Următorul eveniment: Duminică 9:00am-12:00pm

Mai sunt:

 
 

Interviu Cu Pastorul Luigi Mițoi

 
 

Pastorul Luigi Miţoi a crescut fără părinţi de la vârsta de şase luni şi chiar dacă ambii părinţii trăiau, el a fost abandonat de ei şi crescut de bunici. În adolescenţă, a devenit boxer şi a învăţat să se lupte pe stradă cu alţii, mai ales cu cei care îşi bătuseră joc de el când era mic. Viaţa l-a învăţat să fie un om dur, atât la propriu, cât şi la figurat. Aceste alegeri au fost făcute, probabil, mai ales datorită suferinţei de a fi fost abandonat într-un mod atât de crunt de părinţi.

        În jurul vârstei de 21 de ani, a venit un moment în viaţa lui când Dumnezeu l-a atins personal, iar ca răspuns, el pur şi simplu s-a prăbuşit la picioarele lui Cristos, a înţeles că puterea şi succesul nu stau în lupta cu oamenii, nici în prietenii pe care îi ai pe stradă, ci depind doar de relaţia spirituală cu Dumnezeu. Doar El îţi poate da un nume nou şi... veşnic.

 

 

Mai jos, relatăm interviul pe care Radio Vocea Evangheliei i l-a luat cu câţiva ani în urmă.

  

 

 Reporter RVE:

         Cum s-a transformat viaţa dumneavoastră când L-aţi întâlnit pe Dumnezeu? Credeţi că a fost nevoie de transformarea vieţii pe care o aveaţi?

 

Luigi Miţoi:

         A fost nevoie de o reală transformare. Aceasta s-a întâmplat cu mai mulţi ani în urmă şi a fost declanşată de un anumit eveniment.

 

Reporter:

         Care a fost acel eveniment?

 

Luigi Miţoi:

         Evenimentul cu care a început schimbarea mea a fost în 1984, la câteva luni după ce m-am căsătorit. Una dintre mătuşile soţiei mele era convertită de mult timp şi, întâmplător, am avut o discuţie mai aparte cu ea. În timpul acestei conversaţii, ea mi-a vorbit despre Isus.

 

Reporter:

         Eraţi interesat de subiectul acesta sau... ?

    

Luigi Miţoi:

         Nu, nu eram.

 

Reporter:

         Deci aţi conversat cu ea pe această temă doar din respect.

 

Luigi Miţoi:

         Nu am avut încotro. A fost o circumstanţă în care a trebuit să o ascult. Eram în acelaşi loc şi a trebuit să ascult ce spunea. Comportamentul ei a fost însă unul foarte echilibrat şi demn şi m-a determinat să ascult cu interes. După aceea, n-am putut să mai scap de ceea ce am auzit de la ea. 

 

Reporter:

         Care a fost mesajul? Care au fost cuvintele care v-au rămas în inimă încă de atunci?

    

Luigi Miţoi:

         Mi-a vorbit despre faptul că nu există succes decât cu Isus - succes pe pământ şi succes în cer, SUCCES VEŞNIC.

 

Reporter:

         Vă interesa succesul? Eraţi un om de succes, eraţi un tip de succes?

 

Luigi Miţoi:

         Succesul era un subiect interesant pentru mine, mai ales datorită circumstanţelor în care eu m-am născut şi am copilărit. La doar şase luni de viaţă, părinţii mei au divorţat şi fiecare a apucat-o pe drumul lui. Mama a mers într-o parte, tatăl meu în cealaltă şi eu am rămas în grija bunicilor mei...

 

Reporter:

         ...în a treia parte.

    

Luigi Miţoi:

         Da, am rămas în a treia parte. Am rămas singur, fără fraţi sau surori. Nu am avut pe absolut nimeni decât pe cei doi bunici din partea mamei. Ei erau destul de bătrâni, însă m-au crescut cum au putut. Faptul că eram singur m-a predispus la batjocurile colegilor, prietenilor, vecinilor – de fapt, ale tuturor. Toţi aveau părinţi, rude, fraţi şi întotdeauna eu eram cel care încasam bătaia, dispreţul de la toţi. Aceasta a sădit în inima mea ură încă de mic copil, drept pentru care dorinţa şi scopul meu au fost ca atunci când mă voi face mare, să mă răzbun pe toţi pentru modul în care mă trataseră în copilărie.

         La 16 ani am început să fac sport. Am făcut box pentru mai mult timp, iar apoi am făcut caiac-canoe. Visul meu era mereu să devin puternic pentru ca să mă pot răzbuna şi să nu mai poată nimeni să mă bată, să mă pot apăra singur. Acesta era contextul în care mă aflam când mătuşa mea mi-a vorbit despre succes. Succesul pentru mine era unul dintre cele mai mari idealuri în viaţă.    

 

Reporter:

         Înseamnă că aţi fost un luptător. Sunt mai multe categorii de oameni. Unii care trec prin acelaşi fel de circumstanţe, însă clachează, devin legumă, nu vor să mai audă de nimic, refuza să mai lupte. Dumneavoastră însă aţi vrut să luptaţi şi să vă impuneţi punctul de vedere. Aş vrea să vă întreb: în perioada aceasta a copilăriei, când, probabil, ceilalţi copii aveau sărbători sau cadouri, care au fost momentele cele mai crude, momentele cele mai dure, cele mai tragice şi mai greu de suportat: Crăciunul, ziua de naştere... ? 

 

Luigi Miţoi:

         Sigur că procesul călătoriei prin viaţă fost unul trist, am fost un copil fără copilărie. Însă evenimentele de sărbătoare care aduceau bucurie cu banane şi ciocolată, mâncăruri deosebite în familiile colegilor şi prietenilor mei mă umileau de-a dreptul.

        Am trăit într-o casă fără curent electric până la vârsta de 20 de ani şi n-am avut nici cea mai mică bucurie materială. Ţin minte că eram mic şi la modă erau trotinetele – cele pe care te sprijini pe un picior şi cu celălalt te propulsezi înainte. Pentru un timp extrem de îndelungat am insistat şi am tot rugat-o pe bunica mea să-mi cumpere o trotinetă, însă ea nu avea decât o pensie foarte mică de la C.A.P. şi nu avea nici o posibilitate de a-mi împlini dorinţa. Totuşi, pentru a face rost de bani să-mi cumpere o trotinetă, bunicul meu a mers să muncească cu ziua pentru mai mult timp. Trotineta albastră pe care mi-au cumpărat-o a fost singurul dar al copilăriei mele. Îmi aduc bine aminte de trotineta aceea şi acum.

         Am avut parte de foarte multă umilinţă în copilăria mea, de foarte multă neîmplinire. Toate acestea m-au pus în faţa a două alternative: să mă lupt pentru mine şi să fac singur ceea ce alţii primeau gratis sau să rămân fără lucrurile dorite. Să nu-mi permit să cer şi să aştept. 

 

Reporter:

         În toţi aceşti ani, aţi simţit dragoste din partea bunicilor?        

    

Luigi Miţoi:

         Da, am simţit multă dragoste din partea bunicilor. Sigur, din partea bunicii, într-un fel, din partea bunicului, în alt fel. Însă ştiam atunci că aştept mai mult, că îmi trebuie mai mult decât ceea ce ei îmi puteau oferi.

 

Reporter:

         Ce însemna pentru dumneavoastră în vremea aceea noţiunea de tată? Probabil, mai târziu, când v-aţi întors la Dumnezeu, involuntar aţi asociat noţiunea de Tatăl nostru ceresc cu tatăl pământesc, făcând o paralelă.

 

Luigi Miţoi:

         Noţiunea de tată pentru mine însemna protecţie, ajutor, siguranţă. Întotdeauna aş fi vrut să merg acasă să-i spun tatălui meu că cineva m-a bătut, pentru că asta se întâmpla foarte des. Însă niciodată nu am avut cui să-i spun despre ceea ce mi se întâmpla. A fost partea cea mai intensă a umilinţei mele: să mă întorc acasă şi să nu am cui să-i spun. La început îi spuneam bunicului şi bunicii, însă ei niciodată nu au putut să ia nici un fel de atitudine. Colegii mei erau copii ca şi mine şi fugeau, ei nu-i puteau prinde, nu aveau ce să le facă.

 

Reporter:

         Care au fost valorile pe care bunicii vi le-au sădit la nivel intelectual?

    

Luigi Miţoi:

         Ţin minte că bunica insista mereu asupra a două lucruri: să citesc şi să mă rog lui Dumnezeu. Nu m-am culcat niciodată în copilăria mea fără să mă rog. Făceam semnul crucii de trei ori pe pernă şi spuneam de trei ori: „În Numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt.” Am crezut din tot sufletul în lucrul acesta, deşi nu înţelegeam nimic, nu ştiam ce era în spatele acestor semne, dar făceam acest ritual cu toata seriozitatea. Mă agăţam cu încredere şi cu disperare de ceea ce făceam.

         Al doilea lucru asupra căruia bunica mea insista era să citesc. Astfel, am citit multe cărţi în copilărie.  

 

Reporter:

         A urmat momentul adolescenţei, apoi momentul căsătoriei. Vorbiţi-ne puţin despre familia dumneavoastră, despre soţie, despre copii. Cum de s-a căsătorit cu dumneavoastră, dacă eraţi un copil mult mai retras decât ceilalţi, un tânăr care n-o ducea prea bine din punct de vedere material?

  

Luigi Miţoi:

         Eu am tras mereu după mine un nume - numele părinţilor mei. Niciodată, într-un sat mic, unde oamenii sunt puţini şi se cunosc foarte bine, un copil orfan, oricâte calităţi ar avea, oricât de bun şi nobil ar fi comportamentul lui, nu este apreciat. El este asociat cu dezastrul întâmplat între părinţii lui. Aşa se face că eu aveam acces doar la băieţii răi ai satului. Prietenia copiilor bine crescuţi nu îmi era accesibilă, pentru că părinţii lor le interziceau să accepte aturajul meu.

         Soţia mea este din acelaşi sat cu mine, am copilărit împreună, chiar dacă ea este mai tânără cu câţiva ani. Sigur că ne cunoşteam, ne jucasem împreună, însă niciodată nu ne-am privit ca posibili viitori soţi. Eu am început să lucrez foarte de timpuriu. De-abia începusem clasa a IX-a la liceul de Marină din Giurgiu, că deja a trebuit să renunţ la şcoală pentru că bunicii mei deveniseră bătrâni şi pensia lor era insuficientă pentru nevoile mele de adolescent, de tânăr. Am renunţat la şcoală  şi m-am angajat la şantierul naval, acolo unde se construiau vapoare. A fost o perioadă foarte grea pentru mine, devenisem ucenic, cum se obişnuia pe vremea aceea. În felul acesta, am început să am salariul meu. Ţin minte că printre primele lucruri pe care mi le-am cumpărat a fost o mobilă de dormitor.

         În această perioadă am descoperit-o pe Carmen ca pe o altfel de fată decât cea cu care mă jucasem în copilărie. Mergeam împreună cu trenul pentru 7 km dintr-un sat până la Giurgiu, unde era locul meu de muncă şi unde ea mergea la liceu. În felul acesta ne-am cunoscut diferit decât în perioada copilăriei, ne-am îndrăgostit unul de altul şi pur şi simplu ne-am căsătorit. Şi ea a avut probleme de familie similare cu ale mele. Tatăl ei era bolnav de ciroză hepatică de mult timp şi a murit la puţin timp după ce noi ne-am căsătorit. Mama ei a murit de asemenea la câţiva ani în urma unui stop cardiac. În primii ani ai căsătoriei, Carmen a rămas fără ambii părinţi.

 

Reporter:

         Foarte mulţi copii din România cresc în familii monoparentale - doar cu tata sau doar cu mama. Dumneavoastră faceţi parte din categoria cea mai defavorizată. Aţi crescut fără nici un părinte.  

 

Luigi Miţoi:

         Un copil într-o astfel de situaţie are multe alternative. Însă toate au consecinţe devastatoare pentru sufletul lui. Poţi încerca să te răzbuni pe părinţii care au manifestat pofta să te creeze pe tine, însă iresponsabilitatea să te crească şi să te educe. Dar aceasta nu te ajută cu nimic, ci, dimpotrivă, te transformă într-un om care trăieşti pentru un scop meschin. Sigur, există si multe alte alternative. Probabil că cea mai potrivită este să-ţi iei viaţa în propriile mâini, să cauţi un echilibru sufletesc şi intelectual, să te deprinzi cu activităţi nobile, morale, frumoase, să lucrezi la un caracter care să te pună în valoare.

 

Reporter:

         Cum v-aţi raportat la părinţi dumneavoastră? I-aţi mai întâlnit de atunci?

    

Luigi Miţoi:

         Sigur că da. I-am întâlnit. Mama mea trăia în acelaşi sat cu mine, în aceeaşi localitate. Tatăl meu s-a recăsătorit şi şi-a refăcut viaţa în Bucureşti, unde a mai avut încă doi copii.

         Mama mea a avut o viaţă nefericită de-a lungul anilor, n-a fost niciodată împlinită. A murit în 2005. Am iubit-o mult pe mama mea. Întotdeauna a alergat după fericire, însă niciodată nu a avut-o pentru că metodele pe care le folosea pentru a deveni împlinită erau metode care aduceau nefericire. Încerca metodele pentru nefericire ca să devină fericită. Tatăl meu s-a realizat material, însă a avut şi el problemele lui. El e încă în viaţă, vorbim destul de des la telefon.

 

Reporter:

         Haideţi să vorbim deschis, cu cărţile pe faţă: aţi găsit fericirea?

 

Luigi Miţoi:

         Da, eu am găsit fericirea. Cred că umilinţa pe care am experimentat-o în copilărie nu m-a făcut nefericit. Am fost doar umilit, dar nu nefericit.

 

Reporter:

         Pot să fie separate, umilinţa de nefericire?   

 

Luigi Miţoi:

         Da, cred că nefericirea, în complexitatea ei, are şi ingredientul umilinţă, dar în acelaşi timp, umilinţa te poate motiva pentru fericire. Efectul umilinţei poate fi devastator pentru anumite persoane, aşa cum spuneaţi mai devreme, şi te poate conduce la un complex de inferioritate, la depresie, la nefericire. Dar în acelaşi timp, umilinţa poate să fie şi un medicament care ridică adrenalina, care te motivează puternic să ieşi de acolo.     

          Nu ştiu să spun de ce pe mine umilinţa m-a ajutat. M-a ajutat pentru că m-a motivat. Nu ştiu ce altceva m-ar fi motivat să plec de la şcoală, să lucrez, să fac sport, să iau viaţa în piept, să-mi termin liceul la seral, să merg la facultate şi după aceea să lupt cu viaţa. 

 

Reporter:

         Domnule Pastor Luigi Miţoi, cum priviţi acum înapoi - cu mânie?

    

Luigi Miţoi:

         Nu, nicidecum. N-am nici un motiv să fiu mânios pe ceva sau pe cineva. Cred că eu am avut un drum al vieţii foarte bun şi cred că Dumnezeu m-a ajutat să folosesc obstacolele vieţii pentru a mă autopromova, pentru a mă ridica. Cred că dacă aş fi avut mai multe oportunităţi, ele nu m-ar fi ajutat mai mult decât obstacolele pe care le-am avut.

 

Reporter:

         În acest moment sunteţi pastor la o mare biserică română din Statele Unite, sunteţi căsătorit şi aveţi trei copii. Care a fost momentul schimbării direcţiei vieţii dumneavoastră? Ce hotărâri au urmat după discuţia din 1984 cu mătuşa respectivă?      

 

Luigi Miţoi:

         Ca majoritatea oamenilor, dintotdeauna am fost un om curios, un om care nu am putut să trec peste argumentele obiective, peste evidenţele reale. De aceea, în momentul în care mătuşa mea mi-a vorbit despre o formulă pentru succes, am realizat că eu nu cunosc nimic despre asta. Mi-am dat seama că este un domeniu nou în care eu sunt absolut necunoscător.

         După câteva luni de la prima mea discuţie cu mătuşa, am mers în vizită la ea. Am plecat din oraşul nostru care se afla la 60 de km de Bucureşti şi acolo am petrecut o zi împreună. De data aceasta, eu am fost cel curios. Voiam să cunosc, să ştiu mai multe despre ceea ce-mi spusese ea. Mi-am dat seama că în viaţă sunt lucruri pe care eu nu le cunoşteam şi pe care aveam nevoie să le cunosc. În lume nu există doar ceea ce ştiam eu. De aceea, voiam să ştiu tot ce se putea ştii, tot ceea ce exista şi tot ceea ce mi-ar fi făcut bine.

         Mi-am dat seama că din universul acesta infinit eu cunosc doar o foarte mică parte şi nu mă pot bucura de lucrurile care există pentru simplul fapt că bariera necunoaşterii, a ignoranţei se interpune între mine şi oportunităţile pe care le-aş putea avea. Aceasta a fost filosofia mea de viaţă. Aşa că mătuşa mea a avut oportunitatea să-mi vorbească despre Isus. După mai multe ore de discuţie, spre sfârşitul zilei, noi am plecat acasă, iar ea a plecat la biserică. După ce ne-am despărţit, am simţit în inima mea că trebuie să mă întorc. Ne-am întors şi am regăsit-o.  

 

Reporter:

         Eraţi împreună cu soţia?

    

Luigi Miţoi:

         Da, eram amândoi. I-am cerut permisiunea să merg şi eu la biserică. Simţeam că trebuie să-i cunosc pe oamenii aceia sau să aud, să văd ce se întâmplă acolo. Ea a fost aşa de bună, încât ne-a permis s-o însoţim la biserică. Nu mi-am dat seama că, de fapt, ea tot timpul se rugase pentru lucrul acesta. 

         Astfel, în acea duminică după-masă, am intrat pentru prima oara într-o biserică evanghelică - era o biserică penticostală din Bucureşti, păstorită în vremea aceea de un mare bărbat care acum nu mai este în viaţă. M-am aşezat pe o bancă şi am început să compar imaginea bisericii ortodoxe din copilăria mea, când mergeam, alături de fete şi băieţi, la slujba de Paşte. Însă noi mergeam acolo mai mult să ne jucăm, să ne întâlnim unii cu alţii, să avem o noapte împreună. Aceasta ocazie era una dintre singurele posibilităţi de a fi noaptea împreună, de a ne juca, de a nu fi acasă, în pat. Când am intrat în acea biserică penticostală, primul lucru pe l-am realizat a fost că era o încăpere uriaşă, foarte bine luminată, aerisită, curată, fără fum, cu un aer proaspăt şi o atmosferă confortabilă. Toţi oamenii de acolo erau frumos îmbrăcaţi, inspirau încredere, aveau un zâmbet cald pe faţă, o figura ospitalieră. Toate acestea m-au surprins. De puţine ori intrasem într-un mediu atât de liniştit ca acela. M-am aşezat pe scaun şi m-am mobilizat în interiorul meu pentru ca să pot controla situaţia în care mă aflam. Au urmat cântece, rugăciuni şi, în final, ca aproape în oricare serviciu divin sau întâlnire despre Dumnezeu, a urmat o predică.

         Aceasta a fost partea cea mai interesantă pentru mine pentru că ea conţinea informaţiile pe care le căutam, răspundea întrebărilor mele. Însă, în acelaşi timp, pe lângă bucuria că predica răspundea întrebărilor mele, am fost confruntat cu un sentiment extrem de neplăcut. Omul care predica deschidea răni în sufletul meu prin ceea ce spunea, punea în valoare slăbiciunile, eşecurile mele. El vorbea despre faptul că oricine ai fi,  eşti doar un om, orice ai avea, orice ai putea face, eşti doar o mână de ţărână, eşti doar un licurici care sclipeşte doar pentru o clipă si apoi piere. Şi aceasta m-a umilt teribil.

Eu am luptat să mă ridic de nicăieri să devin cineva, iar acum, când, în sfârşit, încercam să fiu cineva, mi se spunea că o să fiu doar pentru puţin timp şi apoi totul o să dispară; o să înceapă din nou calvarul de care tocmai scăpasem - dar acesta va fi veşnic, în iad. Pe de cealaltă parte, omul a vorbit şi de perspectiva unui Tată care iubeşte, care te protejează mereu, care nu te părăseşte niciodată. El a adus multe argumente, care au fost suficiente pentru mine... Eu, care tot timpul mi-am purtat de grijă singur, eram acum din nou pus în situaţia de a-mi purta singur de grijă, însă de data aceasta perspectivele erau eterne. Am ştiut că în clipa aceea trebuia să iau o decizie. Dumnezeu mi-a vorbit în acea seară în mod direct şi suficient.

         La sfârşitul acelei predici care pentru mine a durat mult, cât o viaţă, am avut trăiri pe care nu le pot explica. Spre sfârşitul programului, predicatorul a făcut o chemare la mântuire. Logic, am decis să-i dau viaţa lui Isus. N-aveam nici un motiv să nu o fac. Dimpotrivă, era o oportunitate pe care, în mod inconştient, o căutasem încă din copilărie. Căutasem prietenie adevărată, lipsită de infidelitate. Căutasem protecţie lipsita demanipulare. Şi atunci mi-am dat seama că m-am întâlnit cu visul meu, era şansa mea. Voiam să mă ridic, însă nu puteam. Aveam orgoliul, demnitatea mea, aşa că n-am putut să mă ridic. Predicatorul i-a invitat pe cei care voiau să-L accepte pe Dumnezeu în inima lor, pe Isus în calitate de Mântuitor, să se ridice în picioare, fiindcă voia să se roage pentru ei. Probabil că se aflau acolo peste 1.500 de oameni, însă eu nu am putut să mă ridic, mi-a fost ruşine. Se dădea o luptă teribilă în sufletul meu, o luptă care mă durea. Cam pe la trei sferturi din predică, am început să plâng fără să vreau. Am încercat atunci unul din cele mai urâte momente din viaţa mea pentru că eram acolo, între sute de oameni, şi nu mă puteam stăpâni să plâng. 

 

Reporter:

         Eraţi şi boxer, om obişnuit cu luptele străzii, obişnuit să lovească pe alţii şi să fie lovit de alţii.

 

Luigi Miţoi:

         Acum nu mai era o luptă între mine şi un alt om. Era o luptă între mine şi mine, o luptă între mine şi Dumnezeu. Atunci când te baţi cu tine şi te baţi cu Dumnezeu, este extrem de diferit. Aceasta doare, este insuportabil. Când te lupţi cu un om, o faci ca de la egal la egal, şi el are două mâini ca tine. Însă când vrei să te lupţi cu Dumnezeu, situaţia este alta. N-are rost nici să încerci. În seara aceea am vrut să mă ridic, dar nu am putut. Mi-a fost ruşine de mine şi am simţit că este un faliment pe care trebuie neapărat să-l schimb, să schimb situaţia aceea. Atunci, I-am spus lui Dumnezeu: „Doamne, Te rog frumos, pune pe altcineva să se ridice primul.” Mi s-a părut că undeva, din partea din dreaptă, unde stăteau femeile, s-a ridicat cineva. Nici acum nu ştiu dacă a fost într-adevăr aşa sau nu. Dar în clipa aceea am simţit că mă pot ţine de cuvânt - am ţâşnit în picioare şi am mers în faţă. Mă scuturam de plâns şi în inima mea încercam sentimente imposibil de pus în cuvinte. A fost o descătuşare a umilinţei acumulate în copilărie, a complexului de inferioritate de care încercam să scap, a regăsirii unei identităţi unde există pace şi demnitate.  

         Predicatorul a pus să se roage un om cu o voce puternică care era şi el pastor în biserica aceea. Mai târziu, am devenit prieteni, iar predicatorul mi-a devenit rector când am mers la Faculatea de Teologie. Nu i-am spus despre acest eveniment din viaţa mea până când am graduat. La scurt timp după aceasta, a murit. La festivitatea de graduare, am avut posibilitatea să rostesc câteva cuvinte. L-am privit în ochi pe acest barbat şi i-am spus că, cu 11 ani în urmă, în biserica păstorită de el, eu ma convertisem la predica sa. Bătrânul a avut un moment de adâncă emoţie. El nu-si mai amintea de mine, unde si în ce împrejurări ma convertisem. Si atunci, in mijlocul acelui public care umplea până la aglomeraţie sala ceremoniei, bătrânul predicator a avut un moment de manifestare foarte plăcut şi intens al emoţiei lui. El a fost si a ramas o persoană dragă mie. El m-a condus la Isus Cristos, la Mântuitorul, el m-a învăţat să-i slujesc pe oameni, să predic Evanghelia, el m-a învăţat să am o viaţă demnă, să trăiesc cu scop, cu sens.   

 

Reporter:

         La predicile dumneavoastră, sute şi mii de oameni se întorc la Dumnezeu. Cum vedeţi această şcoală de dinainte de întoarcerea dumneavoastră la Cristos? A fost ceva pregătit de Dumnezeu? A fost o sculptură la o operă de artă care este caracterul dumneavoastră de acum? Credeţi că, dacă aţi fi avut o altă cale în viaţă, aţi fi ajuns să fiţi cel care îi îndeamnă şi îi ajută acum pe alţii?

    

Luigi Miţoi:

         Nu este un lucru nici plăcut, nici uşor să vorbeşti despre tine. Dar cred că felul în care Dumnezeu a organizat viaţa mea încă din primele zile, până astăzi, este şcoala care m-a format pe mine, care a format caracterul meu şi pasiunea pentru oameni. Cred că pot să simt cu copiii străzii, pot să simt cu cei care au fost abandonaţi, cu cei care n-au avut niciodată tată sau mamă, cu cei care au crescut singuri, care au fost umiliţi, înfrânţi, care nu au avut nici măcar o bucată de pâine câteodată. Cred că sunt accesibil pentru cei cei mai defavorizaţi oameni. Mă bucur de felul în care Dumnezeu a organizat copilăria mea. Cred că este o bogăţie, o dimensiune care te ajută să simţi şi să gândeşti lucruri adânci şi complexe.

 

Reporter:

         La final v-aş întreba care a fost cel mai interesat moment din viaţa de păstor?

 

Luigi Miţoi:

         Dumnezeu mi-a făcut parte de multe bucurii, în mod special în viaţa mea de slujire. Mi-ar fi foarte greu acum să aleg pe unul dintre ele să-l pun în evidenţă. Au fost multe. Au fost momente când Dumnezeu a vindecat anumite persoane care erau foarte bolnave. Acestea sunt nişte momente înălţătoare, de-a dreptul speciale, în ciuda faptului că noi vorbim relativ uşor despre vindecări. De asemenea, am trăit momente speciale când fiicele mele s-au botezat. Un alt moment important în viaţa a fost când una dintre fiicele mele era foarte bolnavă şi eu eram plecat pentru trei luni la o şcoală în Anglia. Soţia mea, rămasă acasă, a devenit  de-a dreptul disperată. Atunci am făcut ungerea cu untdelemn pe un şerveţel, pe o batistă mică şi i-am trimis-o într-un plic în România. Şi ea a pus-o pe trupul copilului nostru care avea trei diagnostice destul de grave. Şi în clipa aceea s-a vindecat în mod supranatural.

         Au fost multe decizii pe care a trebuit să le luăm ca familie, ca slujitor, precum schimbările de domiciliu care ne-au expus la diferite circumstanţe neplăcute. Viaţa de slujitor este foarte intensă şi adesea te pune în faţa luării unor decizii majore. Cred că lucrarea cu sufletul oamenilor este cel mai sensibil şi mai responsabil lucru, mai mult chiar decât să lucrezi cu trupurile lor. Au fost multe momente frumoase, foarte multe. Şi îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru aceasta. Cea mai mare bogăţie a mea este zestrea acestor amintiri pe care le păstrez în suflet cu multă bucurie şi cu multă onoare pentru că Dumnezeu mi-a dat şi îmi dă ocazia să-L slujesc. 

 

 Radio Vocea Evangheliei - Timişoara